Ușor cu pianul pe scări…. Povestea tristă a unui instrument obligat să performeze pentru niște politicieni

Faptul că PSD-ul are niște vârfuri deosebite o știe toată lumea. Ne-am cocoșat de râs și de plâns până acum. După fix 100 de ani pornind de la Brătianu (1918), o avem pe Veorica Dăncilă. Limba română este un artificiu care o încurcă. Dar de ce să ne formalizăm, există și alte metode de comunicare. Și suntem prea răi, „domnia sa” este doar/decât prim-ministru, nu le are cu-cultura. Stați să vedeți ce este la cultură în provincie! Adică în liga a doua.

Avem un director adjunct la Centrul Județean de Cultură. Pe numele „domniei sale” Roșoiu Cerasela. Dânsa are o relație foarte strânsă cu-cultura, atât de strânsă încât cu greu se putea ca cineva de la vârful PSD-ului să nu o remarce și să nu îi propună acest post minunat de director adjunct. În viitor va urca și mai mult, cu siguranță, căci o recomandă din plin „vocea și talentul” său. Adică faptul că are o firmă de organizări de evenimente. Adică aranjamente florale, artificii pe cer și multe alte d-astea. Probabil și ceva muzică, dar aici e pe gusturi. Aceste elemente sunt suficiente pentru a deveni un adevărat om de cultură, cu foncție. 

După cum știți, vineri are loc la Muzeul de Istorie un concert de muzică clasică. Aici vin profesioniști de la Conservatorul din București. Interpreți de valoare ai acestei țări – care încă mai stau pe aici până își iau tălpășița, căci doamna Roșoiu îi ajută în acest sens să urce cândva la Scala – aceștia vor cânta arii și duete din Mozart, Vedi, Donizetti etc. Când așa personalități cântă în oraș, ei își fac meseria/vocația cu bine. Pentru asta este nevoie de o anumită acustică – lucru pe care îl oferă din plin holul central al Muzeului de Istorie. Dar mai este nevoie și de un instrument de acompaniament adecvat. Adică, de exemplu, sunt pianiști care nu cântă pe un pian electronic. Nu mai vorbim despre „orgă”, după cum o numesc doct unii, inclusiv doamna în cauză, venind pe linia culturii maneliste. Cu toate acestea există anumite piane cu coadă care chiar dacă nu sunt mecanice, oferă o sonoritate apropiată acestora. Cam acestea sunt condițiile pentru a oferi un concert de calitate. Târgoviștea nu are 600 de concerte pe seară, așa cum se petreceau lucrurile la sfârșitul Evului Mediu în Veneția. Are unul, două pe an și încercăm să le mărim numărul. Asta în afară de mini-concerțelele de școală pe care doamna în cauză le consideră a fi înalta cultură.

Să vă spun povestea acum. Suprarealistă. Doamna Roșoiu (foto) a aprobat o cerere pentru a se cânta pe un pian cu coadă. Pianiștii au acceptat să cânte pe acest instrument, chiar dacă este electronic. Dar cu două zile înainte de concertul propriu-zis dă un telefon și anunță că s-a răzgândit, căci și dânsa organizează un eveniment – în Parcul Chindia, în aer liber – și are nevoie de respectivul pian. Că doar va cânta pe el un elev de 14 ani de la Liceul de Muzică. Și sunt invitați și primari, deputați și alte personalități. Unii dintre ei, cei mai mulți, desigur, sunt oameni pricepuți, care au urechea foarte fină și pot să savureze sunetele suave ale pianului respectiv în aer liber. După ce doamna Roșoiu a făcut un hăis-cea cu „vă dăm pianul, ba nu vi-l dăm, dacă vi-l dăm, este pentru ultima oară…”, a concluzionat că dânsa are mai mare nevoie de el în altă parte. Ce cuvânt de onoare, ce moralitate, ce cultură?! Deschiderea spre natură e viitorul! Ce dacă a călcat în picioare un alt eveniment? Dânsa este director adjunct și face ceea ce dorește, când dorește, pe tarlaua culturii pe care o administrează atât de bine. „Vocea și talentul său o recomandă din plin”!

Alexandru Pompiliu