Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
Ne-au dus domol de mână serafimii
Ca să-l vedem pe Domnul răstignit
Crucificat în mijlocul grădinii
De-un piersic ce dăduse-n înflorit
Şi dintre cornii doldora de coarne
Noi ne-am uitat la Domnul temători
Mirându-ne că-n glezne şi în palme
În loc de cuie-avea înfipte flori
Şi plin de mir din cap până-n picioare
Chiar Domnul însuşi semăna cu-o floare
Atunci un serafim cu patru feţe
Ne-a îndemnat ca-n vis cu voce grea
Pe noi dedaţi la roade pădureţe
Să smulgem toţi din piersic o smicea
Şi-am auzit o şoaptă tremurată
Pe când rupeam smiceaua dintre flori:
„Copilul meu mai rupe-mă odată”
Umplând de jale fraţi şi verişori
Căci roua adunată pe smicea
Din ce în ce mai tare se roşea
Şi-o verişoară-n robă brabantină
Cântă atunci Slăvită fii Regină
2.
Nu e stăpân ca tine mai dihai
Că mare-n milă mare-n bunătate
Tu nu iei niciodată numai dai
Şi-mprăştii pretutindeni bogătate
Şi când se-apucă ţarina s-o scurme
Iar holdele se leagănă molâu
Tu-i faci pe robii tăi bogaţi în turme
Şi cu hambare doldora de grâu
Ci înălţând la tine ochii mei
Căci pusu-m-ai să şed la mese pline
Eu nu îţi cer să-mi dai doar să îmi iei
Şi-n loc de avuţii te vreau pe tine
Ca despuiat de tot ce am avut
Să-mi fii Cuvinte singurul avut
Traduceri
1.
baudelaire
Celei prea vesele
Ți-s capul, aerul sprințar
Niște mirifice peisagii,
Iar râsu-ți bântuie obrajii
Ca adierea cerul clar.
Chiar și tristețea ce te-abate
O schimbă iute în senin,
Zbucnind din umerii tăi plini
Și braț, robusta-ți sănătate.
Răsunatoarele culori
Ce ți le semeni peste rochii
Poeților le-mbată ochii
Și li se par balet de flori.
Aceste rochii-s pe măsură
Cu gândurile-ți ștrengărești:
Nebună, ce mă-nnebunești,
Eu te iubesc cu multă ură.
Într-o grădină stând cândva
Cu-a mea funestă atonie
Mi s-a părut o ironie
Că soarele mă încălzea
Și primăvara, iarba crudă
Ce-aveau ceva înjositor
Și-atunci asupra unei flori
Mi-am revărsat întreaga ciudă.
La fel, în ceasul pătimaș
Când voluptatea-n noapte vine,
Aș vrea să mă târăsc spre tine
Fără de zgomot, ca un laș,
Să-ți chinui carnea râzătoare,
Să-ți bântui sînii cu torturi,
Apoi, asemeni unei guri,
Să-ți fac în coastă-o rana mare.
Și, prins de-o desfătare rea,
În gura asta sângerie,
Ce mult mai tare mă îmbie.
Să-mi vărs veninul, sora mea.
2.
baudelaire
Lethe
Mă ia la pieptu-ți, ființă bestială,
O monstru leneș, tigru adorat;
Vreau să-mi preumblu mâna-n tremurat
Prin coama ta sălbatică de fiară
În fusta plină de parfumu-ți crud.
Vreau să-mi azvârlu fruntea-ndurerată
Și să respir, ca dintr-o floare-uscată,
Boarea iubirii care s-a trecut.
Să dorm aș vrea! Să dorm de bună seamă
Un somn adânc, cu moartea înfrățit,
Și să-ți sărut întruna, necăit,
Tot trupul, cu-al său luciu de aramă.
Ca să-mi înghită suspinarea grea
Cât patul tău nimic nu-mi prețuiește,
În gura ta uitarea locuiește
Și Lethea curge de pe buza ta.
De soarta mea, ce-mi deveni deliciu.
O să ascult ca un predestinat;
Martir docil, la chinuri condamnat,
Care se duce singur la supliciu,
Eu o să-mi birui ciuda tot sugând
Licori de buruiene otrăvite
Din sânii tăi cu vârfuri ascuțite
Ce n-au ascuns o inimă nicicând.
3.
baudelaire
Metamorfozele vampirului
Femeia cu-a ei gură precum un fruct sălbatic
Se răsucea spre mine ca șerpii pe jăratic
Tot împungând corsetul cu sânii ei trufași
Și, aromind ca moscul, grăit-a pătimaș:
-Am buzele umide și toată-acea știință
De-a face să se piardă în patu-mi o conștiință.
Pot șterge orice lacrimi, iar sânii mei zglobii
Moșnegii-i fac să râdă precum niște copii,
Iar celui ce mă vede cu farmecele goale
Îi sunt și stea și lună și cer senin și soare.
Eu sunt, o tu, prin știința plăcerilor trecut,
Când iau bărbatu-n brațe și-l strâng și îl asmut,
Sau când ii dărui sânii pe care-i ia și-i gustă.
Timidă și lascivă, fragilă și robustă,
Încât în patu-acesta, cu cruntele-i plăceri,
S-ar pierde pentru mine chiar îngerii din cer.
Iar după ce-mi supsese și măduvele toate
Și m-am întors spre dânsa, sleit de voluptate,
Să-i dau o sărutare, am mai putut vedea
Doar un burduf din care puroiul podidea.
Arunci am închis ochii,cuprins de-o groază mare,
Și când i-am deschis iară, în ziua orbitoare,
În loc de manechinul puternic și fudul
Care avea provizii de sânge îndestul,
Văzui doar o grămadă, ce tremura, de oase
Scoțând, ca girueta, suspine fioroase
Sau ca o firmă prinsă de un triunghi de fier
Pe care-o bate vântul în nopțile cu ger.
Facebook
WhatsApp
TikTok
