Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
o rugăciune a menestrelului
Ferice Doamne cei săraci în duh
Toţi cei ce flămânzesc şi însetează
Şi vrabia ce zboară prin văzduh
Şi râma ce prin mila ta viază
Ferice fulgul moale de omăt
Ferice şi de melcul din otavă
De cei ce n-au văzut şi-acuma văd
De văduvă şi biata ei carboavă
Ferice iarăşi şi de menestrel
Că n-are-n spate haine pe alese
Căciulă groasă nici cojoc de miel
Şi doarme beat sărmanul pe sub mese
Dar poartă pe pieptar ca pe-o răsură
Din sângele tău sfânt o picătură
2.
Acum cititorul asistă neputincios la conjurarea puterilor necurate.
Taftaua-nvolburată de-o ridici
Roteşte-n irizări de lampadare
Întregul viflaim de măscărici
Cu craiul prohodit de ţiitoare
Prin aerul spuzit de icusari
Cu masca şi coturnul pe reverse
Trecând spre locuri rele c-un pietrar
Cunoscător al literelor perse
Iar florile cu lujerul bubos
Scot limba să spuzească madreporii
Ca nişte clopoţei de abanos
Din sipetul de zesre al Pandorii
Şi-n selbele-apăsate de belea
Se năzăresc absidele-n tăcere
Cu paznici trei şeici din Halima
Stăpânii unui cârd de dromadere
Iar de vei şti formula s-o rosteşti
În toiul sărbătorii o să-nvie
Tot cinul măscăricilor domneşti
Anume pregătiţi de liturghie
Psalmodiind formule-n grai elin
Spre săvârşirea negrelor misterii
Căci paznicii în burnus beduin
Taman îşi tămâiară dromaderii
Şi ţipă Mătrăguna firoscos
Vestind că s-au ivit sub sfeşnicare
Înalţii soli ai Ţărilor de Jos
Cu tainice scrisori de-acreditare
Spre-a cetlui cu domn şi cu vlădici
Zapis cu grea pecete sângerie
În mâna tine trist brelan de rigi
Voivodul vai supus la ordalie
Iar turlele crescute pe geamii
În caerul poveştii se înnoadă
Ca pletele acelor Erinii
Ce străjuiau pădurea blestemată
3.
Întâmpinarea. În alcovul domnesc are loc o scurtă şedinţă de psihanaliză.
…Şi parcă a trecut un veac de veci…
La curte-i bal în fiecare seară
Cine eşti tu strain cu ochii reci
Care ne faci ospăţulde ocară?
Ţi-e glasul învăţat să ne blesteme
Şi umbrele pe rând ni le măsori
Voivodul ţării bâiguie-ntre steme
Cu părul ciufulit de ţiitori
Ci-n vinul lui leşie s-a adaos
Iar pâinea sa e un dărab de lut
Noi trebuia să târnosim un naos
Şi să chemăm pietrar necunoscut
Dar jărăgaiul se slei în vatră
A solz de şarpe apele duhnesc
Ce singuri suntem omule de piatră
Sub baldachinul patului domnesc
Şi-n horă cum rotesc mireni şi clerici
La curte e un veşnic bal mascat
Ne-ar trebui un meşter de biserici
Venit pe drum de seară-ntortocheat
Şi-ar trebui locaş fără prihană
Între şovari la mal de apă rea
Ce spui strain cu ochii de satană?
-Voi înălţa locaş Maria Ta
4.
Când musca pe perete bombănea
Proverbe firoscoase în valonă
Și-un batiscaf de bronz ateriza
Cu lupii și cu mieii la timonă
Răchita nu făcea vreo micșunea
Nici plopu-n curte nu rodea vreo pară
Doar râșnița bondoacă de cafea
Se învârtea în gol pe policioară
Căci năvălind din sălile de sport
Mintoase de-ți era mai mare dragul
Elevele în trening sau în șort
Crestau la gât brotacii cu briceagul
În timp ce-n curte tații lor livizi
Duceau la bun sfârșit o schingiuire
Și doar pescarii când prăjeau guvizi
Vedeau cum se-oglindește-n spoitingire
Cetatea sfântă zisă Montsalvat
Cu veșnicele ei serbări școlare
Și vameșii cu cifre pe palat
Ce se dădeau pe-atunci în balansoare
Dând tuturora gravi salamale
Încât vuia de bună seamă târgul
Și /după legea lui Melchisedec/
Toți așteptau să vină cocostârcul
Iar îngeri catagrafi mai mari în cin
Ițindu-se și ei la colț de stradă
Istoriseau pe sulul lor velin
Cu toc și cu cerneală colorată
Cum a născut Aram pe-Aminadav
/Planoarele pluteau peste terase/
Salmon pe Booz taman ca-n hronograf
Și din Iezechia s-a născut Manase
În timp ce steaua de la răsărit
Cu grijă decupată din hârtie
Fu scoasă dintr-un șifonier ticsit
Și așezată în sufragerie
Pe când ca niște gemene surori
Roșind sub capișoanele lor stranii
Fecioarele veneau cu stropitori
Și își udau pe gânduri măgheranii
Spunând apoi proverbe și povești
Fiindcă dădeau cu îngerii examen
Iar Simon aduna-n căldare pești
Căci încă nu era pescar de oameni
În vreme ce la capăt de rambleu
Spre marginea de nord a cânepiștii
Pe-acoperișul casei lui Zaheu
Aterizau solemn parașutiștii
Traduceri
1.
baudelaire
Femeile damnate
La focul pal al lămpii, cuprins parcă de jinduri,
Sta Hipolita-n perne adânci și tot visa
Acele fără seamăn, puternice alinturi
Ce-au tras a naivității ei pudice perdea
Și căuta cu-o lungă privire tulburată
Al inocenței sale azur îndepărtat,
Întocmai ca drumețul, când se mai uită-o dată
Spre orizontu-albastru ce-n urmă l-a lăsat.
Iar ochii ei, prin care se moleșau alarme,
Plăcerea mohorâtă, tot chipul ei vâlvoi,
Și brațele-i ca niște zădărnicite arme,
Pentru plăpându-i farmec erau podoabe noi.
Culcată la picioare, de voluptate beată,
O pârjolea Delfina cu ochii ei fierbinți,
Precum veghează fiară robustă la o pradă
Ce poartă deja semnul tăioșilor săi dinți,
Putere-ngenucheată, cu slăbiciunea față ,
Își savura izbânda, potiru-i triumfal
Și se-ntindea spre dânsa, cu grația-i semeață,
Ca pentru a culege o multumire-n dar.
Ea căuta în ochii căzuți întru ispită
Tot imnul ce plăcerea-l îngână pe tăcut
Și-acea recunoștință sublimă, infinită.
Ce scapă de sub pleoape, ca un prelung gemut.
-„O Hypolita, suflet prea delicat ce-ți este?
Pricepi acum că nu-ți poți bobocii oferi,
Sub chipul unei jertfe de mii de ori funeste,
La vânturile aspre ce doar i-ar ofili?
Săruturile mele-s ca niște efemere,
Când se ating, ușure, de fața unui lac,
Pe când amantul lasă pe trupu-ți urme grele,
Ce parcă-s niște brazde și numai rău îți fac.
Vor trece peste tine în goană cu copita.
Ca niște cai sau bivoli, în fuga lor cea grea.
Întoarce cu fața spre mine, Hypolita,
Tu, tot ce am pe lume și jumătatea mea!
Privește-mă cu ochii-ți cei plini de azur și stele!
În schimb, pe o privire ca un balsam vrăjit,
O să-i ridic plăcerii tot noi și noi perdele
Și o să-ți dărui visuri ce-s fără de sfârșit.”
Răspunse Hipolita cu vocea ei sfioasă:
– „Tu știi că nu-s ingrată, nici rea de felul meu
Delfina mea, dar sufăr, neliniștea m-apasă
Ca după un teribil și tenebros supeu
Și simt cum mă încearcă o groaznică teroare,
Că mă-nconjoară spectre și revenanți mișei,
De parc-aș fi purtată pe drumuri mișcătoare
Ce-o zare ca de sânge le-nchide-n cercul ei.
Am săvârșit noi oare vreo faptă condamnată?
-Spune-mi de poți ce spaime anume mă cuprind:
Atunci când spui că-s înger eu mă cutremur toată
Dar buzele-mi spre tine cu sete se întind.
Nu mă privi într-astfel, o sora mea iubită,
Te voi iubi, știi bine, mereu, neabătut,
Chiar dacă-ai fi capcana ce-mi este preagătită
Și-al damnațiunii mele lugubru început.”
Delfina, scuturându-și patetica ei coamă,
Pe-un trepied de-aramă prinzând a fremăta,
Cu ochi fatal răspunse și voce de tirană
-„Cine-ndrăznește iadul iubirii-a-l destina?
Damnat pe veci să fie, cu mintea-i imbecilă,
Sofistul cel nevolnic ce, dintru început,
Punându-și o problemă de-a pururea sterilă,
Iubirea s-o împace cu cinstea ar fi vrut.
Ce-a vrut ca să îmbine-ntr-o formă nefirească
Dogori cu bezne, zorii cu-al nopții ceas târziu;
Scheletu-i paralitic nicicând să se-ncălzească
La soarele iubirii ce arde purpuriu!
Te tu de vrei să-ți cauți logodnicul în gloată,
Dă-i inima-ți s-o frângă cu hulpav sărutat
Și plină de căință și groază, tulburată,
O să-mi arăți cum sânii tăi cruzi i-a profanat.
La doi stăpâni în lume nu poți purta credință.”
Copila însă strigă, cuprinsă de amar,
-„Simt un abis cum crește-n întreaga mea ființă
Și-acest abis feroce e inima mea chiar.
Arzînd precum vulcanii, adânc precum e golul,
Nicicând nu-și află sațul dușmanul monstruos
Și ca o Eumenidă nu-și satură pârjolul,
Ce-ntocmai ca o torță îl arde până-n os
Să tragem dar perdeaua și la-adăpost de lume
Să căutăm limanul unui repaus blând,
Iar pieptul tău să-mi fie locaș de-ngropăciune
Și-n sînii tăi să aflu răcoare de mormânt.”
Descindeți, dar descindeți, puzderii de victime
Spre veșnicele iaduri mânate de destin,
Zvârliți-vă-n abisul în care mii de crime
Le flagelează vânturi ce nu din ceruri vin.
Clocotitor amestec, cu zgomot de furtună,
Fugiți, hoinare umbre, spre-al vostru unic țel.
Pe veci nu stâmpăra-veți turbarea-vă nebună,
Și-osânda voastră-i prețul plătit pentru plăceri.
Nicicând nu e lumină în recile caverne.
Prin murii sparți dînd iama, miasmele-n dogori
Filează și prind pară, precum niște lanterne,
Și vă înfig în trupuri sălbatice odori.
Iar bucuria voastră, mereu nerodnicească
Mai rău v-ațâță setea, al ei cumplit flagel
Și vântul desfrânării vă face să pocnească
Pe oase toată carnea, precum un vechi drapel.
Departe dar de oameni, ființe blestemate,
Și-ntocmai ca o haită de lupi sau de strigoi
Urmați-vă destinul, sărmane condamnate,
Fugind de infinitul ce îl purtați în voi.
Facebook
WhatsApp
TikTok
