Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
Ne-au dus domol de mână serafimii
Ca să-l vedem pe Domnul răstignit
Crucificat în mijlocul grădinii
De-un piersic ce dăduse-n înflorit
Şi dintre cornii doldora de coarne
Noi ne-am uitat la Domnul temători
Mirându-ne că-n glezne şi în palme
În loc de cuie-avea înfipte flori
Şi plin de mir din cap până-n picioare
Chiar Domnul însuşi semăna cu-o floare
Atunci un serafim cu patru feţe
Ne-a îndemnat ca-n vis cu voce grea
Pe noi dedaţi la roade pădureţe
Să smulgem toţi din piersic o smicea
Şi-am auzit o şoaptă tremurată
Pe când rupeam smiceaua dintre flori:
„Copilul meu mai rupe-mă odată”
Umplând de jale fraţi şi verişori
Căci roua adunată pe smicea
Din ce în ce mai tare se roşea
Şi-o verişoară-n robă brabantină
Cântă atunci Slăvită fii Regină
Nu e stăpân ca tine mai dihai
Că mare-n milă mare-n bunătate
Tu nu iei niciodată numai dai
Şi-mprăştii pretutindeni bogătate
Şi când se-apucă ţarina s-o scurme
Iar holdele se leagănă molâu
Tu-i faci pe robii tăi bogaţi în turme
Şi cu hambare doldora de grâu
Ci înălţând la tine ochii mei
Căci pusu-m-ai să şed la mese pline
Eu nu îţi cer să-mi dai doar să îmi iei
Şi-n loc de avuţii te vreau pe tine
Ca despuiat de tot ce am avut
Să-mi fii Cuvinte singurul avut
Traduceri
1.
verlaine
Scrisoare
De voi acum departe, o Doamna mea, proscris
De nişte griji urgente (toţi zeii martori mi-s),
Mă dau de ceasul morţii, zac bolnav de langoare,
Cum fac întotdeauna-n aşa împrejurare,
Cu umbra-vă alături, orice aş făptui,
În vise peste noapte, în gânduri peste zi,
Şi ziua ca şi noaptea la fel de mândră Doamnă,
Atâta de alături, încât de bună seama
Că trupul meu de suflet a fost înlocuit
Şi parcă-s o fantomă şi eu, când osândit
Să iau în braţe golul, mari patimi mă adumbră,
Iar umbra-mi se-nsoţeşte cu-a dumneavoastră umbră.
Rămân pe totdeauna, supusă, sluga ta
La tine oare-s toate aşa precum ai vrea,
Căţelul, papagalul, pisica? Dar femeia
Ce-ţi tine companie? Pe Silvanie aceea,
Cu ochi frumoşi şi negri, dar nu ca cei ai tăi,
Ce vruse să mă bage cândva în năbădăi
Cu semne şi ochiade-o mai ai de confidentă?
Mânat, iubită doamnă, de patima-mi ardentă,
Croiesc un plan: vreau lumea, întregul ei întins,
Să vi le dau, drept gajul unui amor aprins,
Întocmai pe potriva iubirilor celebre,
Care au ars ca focul şi-au luminat tenebre.
Nici Cleopatra însăşi n-a fost iubită-aşa
De Cezar şi Antoniu, o Cleopatra mea.
Şi n-aveţi îndoială, în stare foarte îs,
Să lupt aşa ca Cezar în schimbu-unui surâs
Şi-ntocmai ca Antoniu, pentru-un sărut, să fug
Din luptă. Dar adio. Prea scris-am din belşug.
Iar timpul ce-l vei pierde cu acestă-epistolie
Nu-i pe potrivă totuşi pedepsei de-a o scrie.
2.
verlaine
Naivii
Luptau ale lor tocuri cu fustele lejere
Aşa încât, când vântul dădea prin fuste ghes,
Lucea o jumătate de picioruş ades.
Noi tot pândeam. Si ne făcea plăcere.
Iar daca vreo viespe geloasă, vreun tăun,
Li se-aşezau pe gâturi la frumoase
Străfulgerau vagi cefe unduioase
În ochii noștri tineri, de nebuni.
Se însera, o seară din cele mai bizare.
Frumoasele, ce ne priveau ciudat
Vorbiră-atunci atât de deşănţat
Că ne-au umplut de-un tremur şi-o mirare.
3.
baudelaire
Moartea amanților
Vom avea largi paturi cu miresme-ușoare
Și niște sofale-adânci ca un mormânt,
Iar pe etajere vor fi flori bizare
Pe sub mai frumoase ceruri învăscând.
Folosindu-și spornic ultima dogoare
Inimile nostre or să ardă blând.
Reflectându-și focu-n spiritele care,
Două-oglinzi, cu totul gemene își sînt.
Într-o seară-albastră și trandafie
Vom schimba un fulger unic, ce-o să fie
Ca o suspinare grea de bun rămas.
Până ce un Înger, ușa dând deoparte,
Va veni să-nvie, cu ferice-obraz,
Palidele-oglinde, flăcările moarte.