Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
N-au mai rămas prea multe de privit.
Un pat abandonat. O casă goală.
În camera în care ne-am iubit
Vor da buluc păianjenii năvală.
Îţi pare că fereastra a crăpat.
Neantul tocmai a intrat pe uşă.
A scârţâit podeaua. Peste pat
Parcă ar ninge molcom cu cenuşă.
În camera în care ne-am iubit
Vor locui funinginea şi zgura.
Te uiţi la un cearşaf mototolit
Ce mi-a păstrat mirosul şi căldura.
Şi-n timp ce-ncerci acum să te dezveţi
De tot ce gura-mi vru să te înveţe
Vezi barba mea cum creşte pe pereţi
Precum o iarbă neagră de tristeţe.
Şi chipul tău a devenit livid.
E noaptea cea din urmă, trista, sumbra,
Când mergi îngândurată la un zid
Şi-mi răstigneşti pe zidu-acela umbra.
2.
Excepțională această traducere a poemului mele de dragoste, făcută de Radu Bata. mulțumesc mult!
Il ne reste plus grand-chose à regarder.
Un lit abandonné. Une maison vide.
Dans la pièce où nous nous sommes aimés
S’empresseront les araignées avides.
Le verre de la fenêtre me semble enseveli.
Le néant vient d’entrer par la porte.
Le plancher a craqué. Sur le lit
Il neige des cendres et des lettres mortes.
Dans la pièce où nous nous sommes aimés
La suie et la glaise siègeront sans pudeur.
Tu regardes encore le drap blanc et froissé
Qui a gardé en vie l’odeur et ma chaleur.
Pendant que tu essaies de bien te sevrer
De tout ce que ma bouche a voulu t’enseigner,
Sur la paroi tout proche tu vois ma barbe pousser
Comme une herbe noire de chagrin emmêlée.
Et ton visage est devenu tout pâle.
C’est la nuit ultime, mélancolique et sombre.
Tu marches, pensive, vers un mur bancal
Et sur lui tu crucifies mon ombre.
Traduceri
1.
verlaine
Lucien Letinois
3.
Femeia, ah dușmanul precáut, cumpătat,
Cel doar pe jumătate mereu îngenuncheat,
Ce-omoară toți răniții și pradă-n voie, cel
Ce vine pretutindeni cu foc și cu măcel,
Iar uneori amicul nesigur, însă bun.
Călduț și blând, întocmai ca focul de cărbuni,
Ce leagănă plăcerea, ne umple de încânt.
Și dă o moarte plină de vrajă când și când,
Iar sufletu-l ucide acum și pentru veci,
Femeie părăsită pe totdeauna, deci
De rău îți zice-acela pe care mai apoi,
Căința ta l-ar face să vină înapoi,
Dar cum tu n-ai căință, nici remușcare-n glas,
Cum n-are viață umbra, -ți spun veșnic bun rămas,
Copac fatal, sub care ni-i dat a ispăși
De la Eden încolo până în astă zi
2.
verlaine
din Lucien Létinois
6.
Scrisorile-i, ah, toate, ba chiar și ale mele!
Nu cred să fie lucru mai prețios ca ele.
Să nu spun vorbă mare, dar mă simțeam deplin
În zilele-acelea, adevărat creștin,
Musteam de-nțelepciune, trăiam în puritate,
Punându-mi toată grija și studiile toate
În slujba-acestui suflet, nespus de doritor
Să aibă spor în rugă și în iubire spor.
Vorbeam mereu cu Domnul ce m-asculta aoară.
Și chiar de gându-acesta trufaș poate să pară,
Eram smerit în cuget și-n inimă smerit,
La fel de pur ca sfinții și gata de murit
De moartea-aceea bună ce-o văd prin toate cele.
Iar el era un înger neștiutor de rele.
Un suflet pur în haină de trup nevinovat.
O, suvenir de-a pururi și pururi adorat,
Cu fraza lui naivă, cu vorbele-i curate
Și pline de virtute, deși păreau cântate
De glasuri de cimbale de-argint, nu însă reci.
Era candoarea vârstei, a celor douăzeci
De ani.
Peste trei încă primi în dar cununa
Cerească, dar în mine-a rămas pe totdeauna.
3.
verlaine
Lucien Letinois
7.
Mi-e fiul brav; el merge pe calu-i în cutremur,
Pe-a binelui cărare, să–nfrunte dușmănii,
Cărare grea, pe care, deși rănit pe vremuri
Știut-a creștinește lupta și birui.
Mi-e fiul mândru tare: plăcerile-l invită
Să-și cheltuie junețea cu dânsele-n zadar,
Copilul meu își râde de josnica ispită
Privind tot înainte, la datorie doar.
Mi-e fiul bun; odată, ceva mai înainte,
Când m-a atins în treacăt o bănuială rea.
Copilul meu, ghicindu-mi necazul de părinte,
Făcu să-mi fugă grija cu confesiunea sa.
Mi-e foarte tare fiul; când inima-i odată,
Se moleșise toată, avea de pătimit,
Strigă:„Destul! La medic! La preot fugi de-ndată!”
Și s-a întors de-acolo la inimă-nnoit.
Frumos nespus mi-e fiul; îl scaldă în iubire
Și în lumină Domnul, căci e pios și blând,
Demn de Coroană Sfântă ce va a-mpodobire
Soldații care Cerul îl dobândesc luptând.
Cap drag, umil, ce stat-ai o clipă pe plecate
Sub slava-mpărăției și sub Cuvântul viu
Fii binecuvântat dar și împăcat cu toate.
-Eu îl sărut pe fruntea-i regească pe-al meu fiu.
Facebook
WhatsApp
TikTok
