Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
din POEME DE DRAGOSTE
O sfâşiere ne-otrăveşte visul,
Dar dulci-amare fericiri ne cern!
Tu-mi tatuezi pe buze paradisul
SI jos, pe pântec, bezna din infern.
Ti-s degetele moi ca nişte muguri ,
Iar când sfârşim cu dragostea, în zori,
Aş vrea să scriu tratate despre fluturi
Pe coapsa ta ca lemnul de viori.
Oricât amar mai trebuie să vină
Si-oricât am mai avea de dat tribut
O, diavolul meu palid de lumină,
Îmbrăţişează-ţi îngerul căzut!
Cuprinde-mă din nou cu braţu-ţi moale
Si, chiar dacă se uită lumea strâmb,
Să ne iubim pe pajiştile tale
Ca fluturii cu florile de câmp.
Şi-apoi, când iar e-o noapte de aramă
Şi în ispita cărnii iarăşi cad,
Lipeşte-te de mine fără teamă,
Căci paradisul nostru e în iad.
2.
din POEME DE DRAGOSTE
Ne joacă feste timpul. Veni-vor boală, moarte.
Hai vino şi dă-mi mâna, Vedere de Departe,
Târziu la gura sobei să depănăm poveşti.
Ce blândă era vremea cu noi! Îţi aminteşti?
Tu-n rochii lungi şi albe ieşeai la promenadă.
Eu mă jucam de-a soţii, timid, cu-o altă Addă
/Fetiţa unor oameni de treabă din vecini/
Ne ascundeam prin beciuri jiláve, -n mărăcini,
Prin poduri prăfuite, prin tufele infirme,
Şi încercam, stângaciu, să ne pupăm ca-n filme,
Ca-ndrăgostiţii tandri care dansau tango.
Ei îi plăcea de Sfântul, mie-mi plăcea Bardot.
Se tot uita la mine cu ochi puţin păgâni,
Avea păr lung şi negru şi încă n-avea sâni.
Tu te duceai cuminte la şcoală-n vremea-aceea
Şi-n trupu-ţi de fetiţă îmbobocea femeia.
Am cicatrici pe faţă ce încă mă mai ustur.
Erai o orhidee, iar eu eram un brustur.
Pe când purtai fustiţe cochete cu volane.
Mie-mi rodeau genunchii scaieţii pe maidane
Pe la vecini, prin vişini, dădeam adesea rapt.
Jucam adesea rişcă. Şi se lăsa cu caft.
Şi-n timp ce la oglindă tu dănţuiai, sprinţară,
Eu mă-necam cu fumul din prima mea ţigară.
Trecură ani cu droaia. Trecutul se pierdu.
Eram nespus de singur, venişi pe urmă tu,
Cu coapsa ta calină şi caldă de femeie.
Eu rămăsesem brustur, tu – tot o orhidee,
Dar a pocnit iar timpul din degetele-i seci.
Ţi-ai pus voaleta neagră şi mi-ai şoptit că pleci,
Lăsându-mi pe pomete o urmă ca de şiş.
Acum mai vii la mine doar noaptea pe furiş.
Soseşti la miezul nopţii şi-n braţe mi te-arunci.
Eşti Adda de acuma? Eşti Adda de atunci?
Şi ce dacă-i de ceaţă al părului tău caier?
Şi ce dacă ţi-e şoldul parcă făcut din aer,
Iar dacă vreau a-ţi soarbe al sânilor parfum,
La fel ca altădată, mă-nec din nou cu fum?
Ah, mâna ta e rece, ca bronzul făcând cling,
Ţi se destramă şoldul de–ndată ce-l ating,
Iar faţa ta e parcă-oglindită într-un râu.
Ai mai rămas femeie, dar doar până la brâu,
Şi în zadar, frenetic, te-apuc de cingătoare.
Eşti oare Adda mică? Eşti oare Adda mare?
3.
Am aruncat ţigara. Mi-s gândurile sumbre.
Începe un spectacol posomorât de umbre
Iar timpul dă năvală în cameră, otova.
Văd poze spălăcite. Coline din Moldova
Pe care-alergi alături de un căţel zănatic.
Ţi-e glezna urzicată, iar zâmbetul sălbatic
Şi plin de prospeţime ca ierburile-n mai,
De parcă ai fi Gerda jucându-se cu Kay.
În seara asta ceasu-i dispus să facă grevă.
Pe scaunul din faţă-mi stă umbra-ţi de elevă
În sarafanu-i negru, ce nu-mi este pe plac
Şi parcă-i ros de molii. Ciorapul de bumbac
Încearcă să-ţi ascundă de ochii mei piciorul.
Tramvaiele fac zgomot. A scârţâit zăvorul.
Tresar şi mi se pare că-am devenit ridicol.
Privesc cu luare-aminte la număru-ţi matricol,
Apoi, în timp ce umbra se-ntinde pe parchet,
Parcă te văd, subţire, la şcoala de balet,
Iar simţurile mele încep să se aprindă.
Cât de frumoasă-I Adda privindu-se-n oglindă,
Iar mijlocul ei parcă e-acum un păducel.
Visează că dansează pesemne în Giselle
În chip de primadonă, pe scenă la Balşoi.
/Tramvaiele fac zgomot prin Bucureştii Noi
Şi cred că-n seara asta voi încălca tabu-ul./
Un vânt primăvăratic ţi-a ridicat frou-frou-ul
ŞI îţi sărut piciorul fierbinte până sus.
Tu caţi nedumerită la barba mea de rus,
Şi mă găseşti obraznic, parşiv şi pus pe glume.
Devii pe urmă Mona din Steaua fără nume
/Un rol ce-ţi venea bine, socot, odinioară/
Şi-n loc de uniformă porţi rochie de seară
Iar eu îţi arăt cerul, mâhnit şi visător:
-Vezi steaua-aceea mică, aproape de Alcor?
Şi-acolo, nu departe, se vede Ursa Mare…
Ţi-s tâmplele albastre şi fruntea gânditoare
Iar zâmbetul pe buze ţi-a îngheţat un pic.
Apoi se face ceaţă şi nu mai văd nimic
Decât pe cerul negru un sfert de lună rea.
Îmi spun în gând că poate te-ascunzi după perdea,
Şi bâjbâi prin odaie, precum un caraghios.
Ţi se aude râsul, uşor copilăros.
Şi-n broască se aude cum crâşcă tare cheia.
Nu eşti Giselle acuma. Acum eşti Salomeea,
Iar dansul tău în ceaţă e leneş şi viclean.
Parcă şi timpul toarce acum ca un motan,
Şi-aud cum bate ceasul, ce tocmai se trezi.
Se-aprinde iar lumina. Văd o femeie-n gri,
Privind de la fereastră ce iarnă se făcu.
Peretele e negru. Foşneşte un frou-frou.
Traduceri
1.
verlaine
Artă poetică
De muzică întâi grijeşte
Şi mergi de asta pe impar
Ce-i vag, nu trage la cântar
Şi lesne-n aer se topeşte.
Nu fi prea tare grijuliu
La vorbele de tot dichisul,
Uneşte vagul cu precisul
Şi fie-ţi versul cenuşiu
Ca ochii ce-s pitiţi sub voaluri,
Ca zarea-n soare tremurând
Şi ca un cer de toamnă blând
Spuzit de stele, valuri-valuri.
Nuanţa are preţ enorm.
Culoare ba, numai nuanţă!
Ea, care face alianţă
Între caval şi între corn!
Suceşte-i beregata, scurt,
Retoricii ce-ţi dă târcoale;
Dau bine rimele domoale
Când te fereşti de ce-i prea mult.
Să fie chiar greşeli de rimă!
Ce minte de copil urzi
Aceste calpe sculării
Ce găunos şi fals suspină?
Dar muzica-i cerinţa primă!
Ea-i face versului aripi
Cu care-n zbor te înfiripi
Spre alte ceruri de lumină.
Fie-ţi dar versu-o aventură
Asemeni vântului din zori
Ce viersuieşte printre flori.
Iar restul e literatură
2.
verlaine
Sfântul Graal
Simt uneori că vremea-i ajunsă la aman,
Cumplita mea durere se-mbată cu speranţa;
În van înşiră timpul gropan după gropan
Şi către noi se cască dezastrele în van
Spre-a ne-nghiţi durerea în toi, nesiguranţa,
Căci sângele tău, Doamne, şiroaie peste Franţa.
Îl vezi cum se prelinge din fiece altar
Ce stă încă-n picioare şi cât or fi altare
El încă va prelinge, iar când necazuri mari
Or să le-ndoaie şira până şi la cei mari tari
Şi-i vom vedea în lanţuri, zvârliţi în dezonoare,
El încă s-o prelinge şi-acolo-n închisoare.
Va curge pe cătuşe, va curge pe juvăţ,
Ca un torent de rugă, de leac pentru durere
De expieri profunde, de drepte judecăţi
În contra celor care ne ţin acum în hăţ
În contra ghilotinei şi-a celorlalte rele,
În contra Ciumei Roşii, a legilor mişele.
O, fluviu de iubire, adânc, mistuitor
Chiar şi în lumea asta bogată în orori,
Foc răcoros în stare să vindeci orice sete,
Tu ce le-aduci curajul în inimile lor
Chiar şi la hoţi, la curve, la cei ce nu pot crede,
Salvare-a Franţei, sânge ce vindeci orice sete
3.
verlaine
din înțelepciune
Există-n corpul nostru tristeţi şi slăbiciuni
Ce mă mâhnesc adesea şi-mi dau înduioşare,
Ah, mai ales când somnu-l doboară din picioare,
Când stă-n cearşaf nevolnic şi de nimica bun.
Lingav încă de febra uşoară din ajun,
Scăldat într-o călduţă şi râncedă sudoare,
Ca pasărea ce frigul o ia cu tremurare!
Şi tălpile – trudite mereu de prea mult drum,
Şi pieptul lui, pe care atâtea îl loviră,
Şi gura, ca o dâră de sânge închegat
Şi carnea apucată de-un veşnic fremătat
Şi ochii stinşi, în care se desluşeşte silă,
Privind cu stăruinţă atât de mult finit!
Biet corp! Ce vulnerabil şi cât de pedepsit!
Facebook
WhatsApp
TikTok
