Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
din POEME DE DRAGOSTE
1.
,,Pari tulbure în ochi când mă alinţi,
Făcându-mi viaţa tot mai anevoie;
Tu eşti al întunericului prinţ,
Eşti diavolul de care am nevoie….
Şi pari aşa copil când te încrunţi,
Râvnind să guşti din farmecele-mi toate:
Parcă am sta la masa unei nunţi,
Iar bezna noastră-i sarea din bucate.
Aici lumina nu mai are spor,
Am haine-ndoliate de mireasă
Şi te sărut pe tâmple,dormi uşor,
Visează numai smoală şi pucioasă,
În iadul tău făcut doar din oglinzi,
În care te priveşti cu îndoială;
Eşti negru tot atunci când mă cuprinzi,
Din degetele tale curge smoală.
Şi-atunci când din tenebre te tot chem
/Nu ştiu ce eşti şi care ţi-a fost vina/
Tu-mi scrii pe sâni cu smoală un blestem
Frumos şi trist, de alungat lumina.’’
2.
Fierbinte ţi-e răsuflul, ca o boare,
Şi lacrimi curg pe palidu-ţi obraz .
Noi am sorbit din magica licoare
Îţi aminteşti… pe puntea unui vas.
Ardeau cumplit deasupră-ne Pleiade,
Luceferi negri se-oglindeau în val
Şi sta-ntre noi năluca unei spade,
Excalibur sau, poate, Durandal.
Dar tu erai mai albă ca zăpada,
Iar tinereţea ta era în toi.
Şi-atunci am luat cu mâna dreapta spada,
Să nu mai stea nimica între noi!
Cât de fierbinte-i noaptea fosforee!
De dorul tău tu nici nu vezi cum ard?
Sărută-mă… vreau să te fac femeie,
Nu vreau să te mai duc la riga Marc!
Şi-n zori, când nişte lapte spală bolta,
Primind deja al sângelui botez,
Sunt doar al tău, numai al tău, Isolda,
Copilul meu bălai şi irlandez.
3.
Din fiinţa mea să-ţi dau o nouă fiinţă,
Fiindu-mi tu chemare şi imbold,
Îţi fac acum genunchii din dorinţă,
Iar mâine voi ajunge pân’ la şold,
Pe care ţi-l voi face din durere,
Lucrându-l cu migală ghiers cu ghiers,
Dar pântecul va fi ca o tăcere
Ce vine la sfârşitul unui vers.
Pe sâni îţi voi aşterne nişte umbră,
Să-i pot puţin doar eu întrevedea,
Cât despre gât va fi ca o columnă
Însufleţită, ce va fremăta.
Doar chipul va rămâne cel aievea,
Poate mai frământat puţin de dor,
Şi-o să-l aclam, precum aclamă plebea
Când trece imperatorul prin for.
Şi-aşa, călcând cu moartea peste moarte,
Putem să zăbovim până târziu:
Tu nu mai eşti femeie, eşti o carte,
Eu nu mai sunt nimic, eu numai scriu.
Traduceri
1.
baudelaire
Spleen (1)
Februarie ploiosul, pizmaş pe capitală,
Din urna lui revarsă un frig întunecos
Pe morţii din cavouri, pătrunşi de umezeală,
Şi moarte timpurie-n foburgul neguros.
Motanul meu, cătându-şi un loc de aciuială,
Îşi tot suceşte corpul bicisnic şi râios,
În vreme ce, prin streşini, e pus pe hoinăreală,
Un bard defunct cu glasul de spectru friguros.
Plîng clopotele-n ceaţă, butucii din cămin
Pendulei răguşite pocnind isonu-i ţin
Şi-ntr-un pachet lugubru de cărţi de joc pătate,
Rămas de la o babă hidropică plocon,
Damei de pică-i spune valetul, monoton,
Acum nişte cuvinte de dragoste fanate.
2.
baudelaire
Spleen (2)
Am mii de suveniruri, de parcă-s milenar.
O mobilă umplută, sertar după sertar.
Cu versuri , scrisorele, procese și romanțe,
Cu meșe răsucite pe niște vechi chitanțe.
N-ascunde-atâtea taine ca mintea-mi obosită,
E un cavou gigantic, o mare piramidă
Cu morți mai mulți la număr ca-n gropnița comună.
-Un cimitir noptatic și veșnic fără lună,
În care lungi cohorte de viermi încolăciți
Îi rod, ca remușcarea, pe morții mei iubiți.
Sunt un budoar din vremuri, ticsit cu flori fanate,
În care zac o mie de lucruri demodate
Și-n care pânze pale, tablouri de Boucher,
Ca niște vechi flacoane, exală-un nu-știu-ce.
Nimic nu-ntrece însă în silă și-n lungime
Acele zile sumbre, când sub ninsori meschine
Plictisul, ce de jinduri ne sărăcește firea,
Devine în proporții egal cu nemurirea.
-Tu ești de-acum încolo, sărmană plasmă vie,
Doar un colos granitic mâncat de abulie.
Și-abandonat în fundul deșertului pâclos,
Un sfinx în ochii lumii desigur de prisos,
Uitat în colțul hărții, ce cântecul și-l spune
Doar la un ultim licăr, când soarele apune.
3.
baudelaire
Spleen (3)
Sunt regele apatic al unui țărm umid
Bogat, însă nevolnic, de june-mbătrânit
Ce, dezgustat de sfetnici și viața de la curte,
Mai bine stă cu câinii și fiarele lui multe.
Nimic nu-l mai desfată, nici șoim, nici vânătoare,
Nici să privească gloata în fața lui cum moare.
Balada caraghioasă cântată de bufon
Nu poate să-l distreze pe-acest bolnav aton
Și patul lui cel falnic e-acum o criptă rece,
Iar doamnele din preajmă, ce-l plac pe orice rege,
Nu știu să se îmbrace destul de indiscret
Spre-a-l face să zâmbească pe tânărul schelet.
Un mag ce-i face aur în van de atâtea ori
A vrut din trup să-i scoată coruptele umori.
Nici băile de sânge scornite de romani,
Ce-au fost mereu remediu și leac pentru tirani.
N-au readus la viață acest cadavru, ce-a
Primit în loc de sânge a Lethei apă rea.
4.
baudelaire
Spleen (4)
Când cerul jos și rece ca un capac apasă
Pe inima-mi ticsită de-urâturi cenușii,
Iscând de pretutindeni, în zarea friguroasă,
O zi încă mai neagră ca nopțile târzii
Când s-a făcut pământul o teminiță umidă
Și când Speranța pare un liliac, ce-n van
Încearcă să se-nalțe cu-o aripă timidă,
Căci își strivește capul, lugubru, de tavan.
Când vine-amenințarea terorilor lichide
Și cad, ca niște gratii, tomnaticele ploi,
În timp ce-un neam bicisnic și rău de arahnide
Își țese-n voie pânza prin creierii-ne goi,
Prind clopotele toate cu furie să sară
Și s-asalteze cerul cu glasul lor cumplit
Ca niște demoni sumbri, hoinari și fără țară
Ce-ar prinde dintr-odată să geamă răgușit
-Și- atunci tăcute, sumbre alaiuri funerare
Încep să-mi defileze prin suflet fără zel;
Speranța e învinsă, iar Spaima-nvingătoare
În craniul meu înfige cernitul ei drapel
Facebook
WhatsApp
TikTok
