Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
din CARTEA CEA MARE A BREVIARULUI
Ne-au dus domol de mână serafimii
Ca să-l vedem pe Domnul răstignit
Crucificat în mijlocul grădinii
De-un piersic ce dăduse-n înflorit
Şi dintre cornii doldora de coarne
Noi ne-am uitat la Domnul temători
Mirându-ne că-n glezne şi în palme
În loc de cuie-avea înfipte flori
Şi plin de mir din cap până-n picioare
Chiar Domnul însuşi semăna cu-o floare
Atunci un serafim cu patru feţe
Ne-a îndemnat ca-n vis cu voce grea
Pe noi dedaţi la roade pădureţe
Să smulgem toţi din piersic o smicea
Şi-am auzit o şoaptă tremurată
Pe când rupeam smiceaua dintre flori:
„Copilul meu mai rupe-mă odată”
Umplând de jale fraţi şi verişori
Căci roua adunată pe smicea
Din ce în ce mai tare se roşea
Şi-o verişoară-n robă brabantină
Cântă atunci Slăvită fii Regină
2.
din POEME DE DRAGOSTE
Nu m-ai mai recunoaşte. Uluită
Te-ai tot uita cum, ca, un retor grav
Cu mâna de acum înţepenită,
Scriu versuri despre pulbere şi praf
Şi m-ai găsi schimbat nespus la faţă,
Puţin mai trist, puţin mai cocârjat,
Căci timpul m-a lăsat cu strungăreaţă
Şi m-a umplut cu semne de vărsat .
Ce ţi-aş mai strânge roua de pe pulpe
Şi de pe sânii şi uşori şi grei,
Dar vremea mă tot latră ca o vulpe.
Poemul ăsta e lătratul ei,
Iar literele-i – capete de hidre.
Primesc şi veşti de care mă-nfior:
Tratatul meu numit Despre clepsidre
Şi despre toate rosturile lor
Pe care l-am compus acum o vară
(Când coapsele-ţi dăduseră în spic)
E gata în curând ca să apară
În Carul Mare şi în Carul Mic.
Traduceri
1.
IV
Ar trebui – vedeţi voi – să fim clemenţi la fire
Să n-aibă fericirea vreodată tulburare.
Iar dacă zile proaste or fi să se înşire
Măcar vom fi – aşa e? – ca două bocitoare.
Şi-ar trebui ca – inimi-surori, aşa cum suntem,
Să fim cuprinşi deodată de-un dor copilăresc
De a fugi de oameni, de-a merge nu ştiu unde,
Uitaţi de toţi aceia ce-acum ne surghiunesc,
Să fim precum copiii, ca tinerele fete,
Seduse de nimica, mirându-se de toate,
Ce merg ca să pălească prin castele boschete
Şi nici nu par să ştie că-au fost deja iertate.
2.
baudelaire
Făgăduiala
O frumusețe pală, sprâncenele-ți iubesc
Din care parcă izvorăsc tenebre;
Și ochi-ți, deși negri, în inimă-mi stârnesc
Simțiri delor funebre,
Da, ochii tăi, cerniții, ce-s pe potrivă cu
Întregu-ți păr elastic
Mă-mbie pe șoptite; Dacă ți-e voia, tu,
Amant a tot ce-i plastic,
Să dai imbold speranței ce-n tine am stărnit
Și gusturilor tale
Ne poți cerca mândria acum amănunțit
De la buric la șale
Și vei în găsi în vârful acestot săni grei, duri
Două medalii rare,
Apoi, în jos de pântec, un pântec de velur.
Ca bonzii la culoare..
O lână groasă, care e soră-ntr-adevăr
Cu pletele rebele.
Și are, în desimea-i. .cu tine-ngemănări,
O, Noapte fără stele!
3.
verlaine
Prin păduri
Alți oameni – inocenții, limfaticii din fire –
De-o tihnă languroasă-n pădure-s toropiți,
De-o boare căldicică. Aceştia-s fericiți!
Iar alții-s prinşi acolo de-o mistică simțire
Şi-s fericiți şi dânşii! Dar eu,nervos de soi,
Ce de-o căință vagă întruna mă cutremur,
Fac prin păduri ca laşii şi mă apuc să tremur,
Parcă-aş simți capcane sau aş vedea strigoi.
Aceste crengi imense, mişcând precum o undă,
De unde linişti negre tot cad cu umbra lor
Ce-i şi mai neagră încă, acest posac decor,
Mă umplu de o groază vulgară şi profundă.
În serile de vară se-ntâmplă mai cu seamă,
Când asfințitul roşu in cețuri s-a topit,
Vopsindu-le cu sânge. Departe-a clopoțit,
Iar Angelusul serii e-un strigăt frânt de teamă.
Greoi şi cald e vântul. Un fel de-nfiorare
Tot trece şi răstrece printre stejarii groşi,
Ce-s parcă tot mai sumbri şi mai întunecoși,
Si-apoi se pierde-n spațiu, aşa ca o duhoare
E noapte. Buha zboară şi scapără lumini.
Credințe din vechime îți vin acum in minte
Iar sub tufari izvoare tot susură-nainte,
Parcă-ar vorbi în şoaptă-un sobor de asasini.
Facebook
WhatsApp
TikTok
