Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
Cântec de maidanez
Stau tot mai anevoie cu lătratu’
Şi-s tot mai plin de purici an de an;
Fu mama doamnă mare-n Popa Tatu,
Dar taică-miu mă tem c-a fost ţigan.
Nu pot să sufăr căţelandrii fameni,
Mânânc de-i trebuinţă şi lături,
Am scris cândva o carte despre oameni,
Compusă din opt mii de lătrături
Am un furuncul undeva pe fesă,
Mi se clătesc toţi dinţii de bătrân,
Dar n-am purtat în viaţa mea o lesă
Şi niciodată n-am avut stăpân
De mult nu mai amusin la căţele,
S-a dus la dracu’ bărbăţia mea!
Dar ce vorbesc aici despre căţele,
Nu-i de ajuns că viaţa e căţea?
Na! Că-mi veni de inimă albastră!
Permiteţi aşadar să vă salut:
Ridic picioru-n cinstea dumneavoastră,
Că-s maidanez, şi încă prost-crescut!
2.
Cântec apaș
Afară s-a făcut de primavăra
Şi gângure porumbii drăgăstoşi
Cum mine însă-i altă socoteală
Eu mâine o să merg să scuip în coş
Şi-o să mă urc pe Văduvă călare
Ştiţi hahalera aia cu cuţit
Deşi vădană e tot fată mare
Toţi câţi au vrut s-o aibă au mierlit
Nainte să i-o pună cum se cade
De! Nişte neamuri proaste de bandiţi!
Domn’ gâde e o lepră cumsecade
Am auzit că poartă favuriţi
Şi are doi sau trei amici de seamă
Dar nu-mi pasă de dânsul nici atât
Au mai urcat şi alţii pe Vădană
Iei numai o scatoalcă peste gât
Cu mâinile legate ici la spate
M-oi mai holba odată la oraş
Am fost şi eu un peticit la spate
Un puişor de vrabie golaş
Şi-n urma mea rămâne mai nimică
Doar puricii de-aci de la Secret
Îi las un plod în burtă la gagică
Iar maică-mii o gaură-n buget
Dar mi-s forţos şi cam buiac din fire
Nu-mi pasă dacă ninge sau de plouă
Mă ia domn’ gâde mâine în primire
Iar mie mi se rupe drept în două.
Traduceri
1.
baudelaire
Un hoit
O suflete–amintește-ți vedenia murdară
Ce-atât de mult cândva ne-a tulburat:
La capăt de potecă, într-o vară,
Un hoit infam peste pietriș culcat
Cu pulpele crăcite, precum o desmățată,
Umflat de veninoasele-i umori,
El ne sfida, impudic, cu burta-i lăbărțată
Și plină de scârbavnice putori.
Iar soarele, deasupra, isca potop de raze
Să coacă hoitu-acesta în sfârșit,
Restituindu-i astfel naturii generoase,
Întreaga zestre, însă însutit.
Și cerul se uita cum dă în floare
Scheletul gol puțin câte puțin;
În aer se simțea așa duhoare
Încât tu erai gata să leșini.
Un roi de muște de cadavru grase
Îi zumzăiau în pântecul putrid
Din care mii de larve se prelingeau, scârboase,
Ca un vârtos și împuțit lichid.
Și totul vălurea, într-o mișcare
De jos în sus, apoi de sus în jos,
De ai fi zis că trupul, reanimat de-o boare,
Puiește, înmulțindu-se scabros.
Se auzea de-acolo o muzică ciudată,
Ca apa și ca vântul călător
Sau ca recolta care-i vânturată
Egal și ritmic de vânturător
Întreaga-i formă se ștergea, vezi bine,
Ca un desen uitat pe șevalet
Pe care-artistul poate să-l termine
Din amintire doar, încet-încet.
De după niște pietre, pîndea neliniștită,
Holbându-și ochiul hulpav, o cățea
Ce aștepta doar clipa potrivită
Să-și ia din leșul putred partea sa
Și totuși peste-o vreme vei prinde-a semănare
Cu-acest oribil hoit putregăit,
Tu ochilor mei astru, naturii mele soare,
Pasiunea mea și îngeru-mi iubit!
Da, o să fii tot astfel, regină peste grații
Când, luându-ți sfântul maslu la soroc,
O să te duci acolo sub sol, sub vegetații,
Și o să-ți afli printre oase loc.
Când viermele te-o roade-n mormânt cu virulență
Atunci, frumoaso, spune-i pe șoptit
Că am păstrat și-n formă și-n diva lor esență
Amorurile ce mi-au putrezit.
2.
baudelaire
Moartea săracilor
Doar moartea mai e-n stare în viață să ne ție
Și ea ni-i scopul vieții, speranța ce de-acum
Ca un balsam puternic ne-mbată, dă tărie,
Făcând ca până seara să-ntârziem pe drum.
Prin frig și prin zăpadă și-a vântului mânie
Ea-i singura lumină din zarea-ne de scrum,
E hanul ce primește mereu în ospeție,
Unde te așezi și-n față bucate ți se pun
E-un înger care ține-ntre degetele sale
Întregul somn și visul ca pe un dar extatic
Ce culcușește-ntruna cu oamenii pauperi.
E-o glorie zeiască, îmbelșugat hambar e
Pentru sărac e punga și leagănul lui antic,
Portic ce se deschide de-a dreptul către cer.
Facebook
WhatsApp
TikTok
