Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
din POEME DE DRAGOSTE
1.
În loc să îmi răsari, tu te afunzi,
Cu mijlocu-ţi molatic cum sunt snopii,
Şi nu ştii să te-arăţi, doar să te-ascunzi,
Ştii doar să fugi când vreau să te apropii.
Când vreau să îmi vorbeşti, începi să taci.
Şi mă amâni mereu atunci când stărui.
În faţa mea arare te dezbraci,
Când te dezbraci, mai tare te învălui!
La tine totu-i tainic şi voalat,
Ca ochiul meu să nu te poată soarbe.
Şi eşti un soi de carte mai ciudat,
În care toate paginile-s albe.
Arată-mi doar ce vrei şi-atât cât vrei
Şi dulce îmi va fi amărăciunea!
Tu eşti femeia în esenţa ei,
Păstrează-ţi pentru tine goliciunea.
Iar când tristeţea te va lua de gât,
Cerşindu-ţi mângâierea şi sărutul,
Voi născoci un vers posomorât
Ce-ţi va ascunde şi mai bine nudul.
2.
Am terminat cu cina. E vremea de voroave.
Ne aşezăm alături, vorbim despre ostroave
Şi uneori ne scapă în loc de ,,tu’’ un ,,bre’’
Alături oare-i Adda? Ba nu! Ada-Kaleh,
Iar ochii ei par boabe mărunte de cafea.
Imaginează-ţi Adda, aici era raia
Şi se duceau caice pe Dunăre la vale.
Nişte copii cam gureşi vindeau zaharicale,
Erau desculţi cu toţii şi-aveau obrazul smead.
Venea pe-aici bunicul să cumpere rahat,
Privind cum trec alene turcoaice cu bâzdâc,
Iar turcii erau leneşi şi blânzi ca-n Isarlâk,
Când aşteptau muezinul să cânte în amurg
Şi nu-l grăiau de bine de fel pe Ataturk,
Ce sultănea de-o vreme pe la Stambul se pare.
E vremea de voroave. Vorbim despre raiale
Şi parcă-n ochii noştri e tot mai mult pojar.
Ah! degetele Addei miros ca un bazar
A ceai, a nuci pisate, a miere, a halviţă.
Şi mă ascultă blândă precum o şcolăriţă,
Îşi dă pe spate părul, iar rochia-i e crem.
Parcă aud cum turcii o iau către harem
Purtând papuci albaştri, molatice giubale…
Iar degetele Addei miros a baclavale.
3.
E-o seară de decembrie, senină.
Prin colţuri umbre molcome preling.
Adda e-n alb. Ea stă la pianină
Iar degetele ei pe clape ning,
Şi-n jurul său tristeţea se înnoadă
Ca un şal negru. Parcă-n vocea ei
Se-aud cum calcă renii prin zăpadă
Şi clinchetesc în şoaptă clopoţei,
Vorbind despre prăpăstii, de lavine,
De iarba ofilită din taiga,
Iar spatele-i, întors puţin spre mine,
Aduce-n umbră cu o cheie fa.
În camera ceva molatic sună
De parcă din senin s-ar face vânt;
Alături lumânarea se consumă
Şi se aude ceara picurând
Iar Adda cântă. Un ecou răspunde,
Şi vine din poveste vocea ei:
,,Peer Gynt, atunci când o să fii niciunde.
Vei fi cu siguranţă-n ochii mei’’
4.
Dă pâlpuri lumânarea şi s-a făcut târziu.
A trebuit cu sânge şi fiere să te scriu,
Dar pusei ici şi colo şi-o pată mai frivolă.
Prin gândurile mele pluteai ca o gondolă
Şi-ţi contemplam tristeţea ca pe-un peisaj venet,
Prin care suie luna. În formă de sonet,
Ca pe-o Desăvârşită Domniţă din Toscana,
Era cu mult mai bine să te fi scris cu pana,
Domol, pe pergamente, ca vechii caligrafi,
Visând că mângâi molcom genunchii tăi suavi,
Şi-apoi, c-un scris măiastru, privind mâhnit la tine,
Să-ţi fac catrene sânii, iar coapsele terţine,
Sau poate ca un múzic fantast, de pe la Rin,
În loc să-ţi scriu genunchii, să-i cânt la clavecin.
Şi-apoi, purtat anume de tainice imbolduri,
La vechi viori da gamba să-ţi cânt frenetic şoldul,
Iar pântecul fierbinte, ascuns sub o eşarfă,
Se cuvenea să fie interpretat la harfă.
Doar râsul, o cascadă de note cristaline,
Da, trebuia să fie cântat de piculine,
Pe când pentru tristeţea, la care-i ştiu aroma,
Se potriveau lăute făcute la Cremona.
Dar sunt stângaci vezi bine, nu ştiu să cânt la luth,
Iar cartea este scrisă, aşa cum am putut,
Cu fiere, cu sudoare, cu trude nu puţine.
Ştiam că ţie-ţi place să te îmbrac în rime
Care-ţi foşnesc pe umeri, cum ar foşni brocarde.
Doi oameni trişti şi singuri. Doi oameni într-o carte,
Hălăduind prin ceţuri şi surâzându-şi vag.
Te-am scris în cartea asta. Acum o să te tac.
Facebook
WhatsApp
TikTok
