Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
O duminică lungă
ca o zi de foamete în
somalia.
Au plecat pe rând
femeile, frunzele şi
copacii.
S-au dus
pe apa sâmbetei
şi metaforele, ca
bărcuţele de hârtie
ale unui copil.
Ultima a plecat poezia, lăsându-mă
cu scrumiera şi cu pisicile.
2.
Nu caut pe nimeni.
Umblu cu capul în piept
şi întâlnesc numai
necunoscuţi.
Prietenii au murit.
Casa e mai mică,
mai cocârjată,
pregătindu-se parcă
să-şi caute proprietarii
în adâncul pământului
şi numai praful este acelaşi.
Şi aici şi în camera ta
unde acum locuieşte
o altă femeie.
Doar o
floare a soarelui
scoate capul de peste gard
parca-ar fi mama.
3.
din CARTEA POMELNICELOR
În memoria lui Darie Magheru
Ce putred plouă la Braşov
Cu cuie strâmbe cu cocleală
Femeile au părul mov
Şi şoldul cât o catedrală
Iar stropii cad de jos în sus
E de un veac aceeaşi seară
Iar cerul pare – la apus
O ambulanţă militară
Şi a venit melancolia
La mese-ntr-un tractir infect
De parcă-i sora Melania
Cu crucea roşie pe piept
Oprindu-se în pragul uşii
Precum zăpada de mai an
Sau un intrus ca toţi intruşii
S-asculte caii de la Ioan
Pe când ale cetăţii pegre
/Gheboşi ologi şi surdo-muţi/
Împuşcă vai cu frunze negre
Poeţii încă nenăscuţi
Care privesc la noi din stele
Amirosind a crin ciobit
Iar cimitirul din Săcele
Devine parcă infinit
Făcând să toarcă veşnicia
Prin cuie strâmbe de sicriu
În timp ce Stanca sau Lucia
Vă spală crucea cu rachiu
Şi înţeleg din spusa lor
Că n-au poeţii timp să moară
Renaşte zeul orb cu flori
În fiecare primăvară
Împleticindu-mă ca-n vis
Mă plec atunci peste argilă
Să văd ce faceţi ce-aţi mai scris
Pe frunze şi pe clorofil
4.
din CARTEA POMELNICELOR
Albesc afund sub criptă oseminte
Trec saltimbancii care încotro
Şi Sena se tot duce înainte
Gălbuie pe sub podul Mirabeau
Sărbătorim cu vinurile noi
Pe Lorelei legendele renane
Poet plecat în marele război
Stigmatizat cu hoţii de icoane
Retorica a fost făcută zob
Antichitatea plânge cu tărâţe
Vorbeşti cu Picasso cu Max Jacob
Le pui în glumă faunilor ţâţe
Şi macerat de febra din Alcooluri
Sub baldachine mari de mucava
Ţi se năzare dincolo de storuri
Un glas strigând: À-bas Guillaume à-bas!
În caligrame-i iz fetid de rană
De două ori tăcerea s-a-ncuiat
Prefă-te-n abur fir de buruiană
O soare soare roşu gât tăiat
Ce-nsângerezi absintul din pahare
Departe-n sate fără paraclis
Dar amintirea-i corn de vânătoare
Iar sunetul său moare prin Paris
5.
din CARTEA POMELNICELOR
Două râuri curg în albii
Unul viaţă altul moarte
Lună roşie de sânge
A las cinco de la tarde
Rană de cuţit în vânturi
Dragoste ce-n vânt se piarde
Te iubesc nespus de verde
A las cinco de la tarde
Către Cordoba duc drumuri
Iapa numai să te poarte
Moartea sus pe nişte turnuri
A las cinco de la tarde
Stau pândind în scai în bozii
Puşti cu ţevi înrourate
Cerul fu împuns de tauri
A las cinco de la tarde
Ay! Ale Granadei râuri!
Rana între coaste arde
Neagră neagră porumbiţă
A las cinco de la tarde
Tălmăciri…
1.
verlaine
Noapte clasică de Walpurgii
E un sabat, ca-n Faust, cu spectre care joacă
Atît de tare ritmic, atât de ritmic, o,
Într-o cam caraghioasă, corectă şi posacă
Grădină rococo.
Havuzurile-n mijloc; nişte alei trasate
Nespus de drept; câte un zeu marin
De bronz; pe ici, pe colo, Venerele sculptate;
Peluze englezeşti; gazonu-i fin.
Puieţi de flori, formând parcă o dună;
Nişte boscheţi de roze ce-s efilaţi uşor;
Departe – tise tunse triunghiular. Şi-o lună
Văratică deasupra tuturor.
Acum e miezul nopţii. Şi,-nvăluind aleea,
O arie se-aude, surd, dulce-ndemn lejer
De vânătoare, parcă e aria aceea
Pe care o ştiam din Tannhauser.
Sunt note-ndepărtate de corn, ce duioşia
Cu spaima o îmbină-n chip şi fel,
Iscând, ca pe-o beţie, armonia,
Şi iată: la al cornului apel
Se-nlănţuie sub arbori ciudate forme pale,
Sub discul alb al lunii,care, solemnă le,
În umbra verde-a nopţii, stropeşte cu opale,
-Watteau visat de un Raffet,-
Se-nlănţuie sub umbra acelor stranii arbori,
Cu mâini ce melancolic se ating,
Pe urmă fac o roată şi, printre bronzuri, marmori,
O rondă tristă-ncing.
-Să fie nişte gânduri venite la beţie,
Aceste spectre pale, cu dansul lor bizar,
Căinţe, ce poetul îl rod şi îl sfâşie.
Sau nişte morţi sunt doar?
O, visător, să fie căinţa ce invită
Oroarea ca să-i fie tovarăşă de drum
Cuprinsă-n ronda asta de spectre ce se-agită
Sau nişte morţi nebuni?
Ce-mi pasă! Luaţi de vânturi şi bletemaţi de pronii,
Vezi dansatorii aceştia cu dansul lor ciudat
Aşa cum într-o rază de soare vezi atomii.
Pe urmă se evaporă deodat’
În clipa-n care zorii fac muzica să tacă
Şi-n urmă nu rămâne nimic, nimic, doar o
Nespus de caraghioasă, corectă şi posacă
Grădină rococo.
Facebook
WhatsApp
TikTok
