UN REGAL DE POEZIE – Octavian SOVIANY

Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc.  S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la  Gazeta Dâmboviței,  la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…

Poezii de ieri și de azi

1.

 

N-am ce să las

cu limbă de 

moarte.

Dar poate că

din creierul meu

va răsări

cândva o mușcată.

Poate că ochii mei

se vor preface în

licurici.

Poate că ceața

va lua trăsăturile

chipului meu

în zilele reci

când pe baltica e urât.

 

2.

 

Oamenii de succes

au în loc de picioare

șenile

și poartă

pe creștetul capului

o turelă de

tanc.

Iau parte la

traninguri

ca o

turmă de

elefanți

tineri

și viguroși,

iar în visele lor

erotice

fac sex cu

america.

Nu,

ei nu s-au

temut niciodată

de virginia woolf.

 

3.

 

„Corporația noastră iubită

tu ne iubești și

ai grijă de noi.

Doar suntem

puișorii tăi dragi

cărora ne mângâi

seară de seară cu

tălpile tale materne

creierașele obosite

și ne înveți

să fim fericiți

și să nu scuipăm niciodată

pe stradă.”

 

4.

 

„Astăzi

pâinea e

pe cartelă.

Dar avem

circ cât cuprinde.

Așa că

deschideți-vă

televizoarele

și 

masturbați-vă

masturbați-vă

masturbați-vă

până crăpați.”

 

Tălmăciri…

1.

apollinaire 

 

Colinele

 

Într-o zi deasupra Parisului

Se luptau două avioane mari

Unul era roşu şi celălalt negru

În timp ce ardea la zenit

 

Veşnicul avion soarele

Unul era tinereţea mea toată

Şi celălalt era viitorul

Se luptau cu mânie turbată

 

Aşa cum se luptase arhanghelul

Cu aripi strălucitoare cu Lucifer 

Cum se luptă calculul cu problema 

Cum se luptă ziua cu noaptea

 

Aşa asaltează tot ce iubeşte

Dragostea mea aşa uraganul

Smulge copacii din rădăcină

Vezi peste tot este tihnă

 

Parisul ca o tânără fată

Se trezeşte galeş din somn

Îşi scutură cosiţele lungi

Şi începe să cânte 

 

Unde mi s-a prăbuşit aşadar tinereţea

Iată viitorul e-n flăcări 

Află că eu astăzi prind glas

Doar pentru a-i vesti lumii întregi

 

Că arta de a prezice s-a născut în sfârşit

Unii oameni sunt nişte coline

Ce se înalţă din mijlocul celorlalţi oameni

Şi văd tot viitorul la orizont

 

Mai bine decât dacă acela ar fi prezentul

Mai clar decât dacă acela ar fi trecutul

Podoabă a evilor şi a drumurilor

Treci şi îndură fără să te opreşti

 

Să lăsăm şerpii să şuiere

Contra vântului de la sud

Psilii şi unda pieriră

Ordine-a evilor dacă maşinille

 

S-ar apuca în sfârşit să gândească

Pe plajele pline de pietre scumpe

S-ar sparge valurile de aur

Iar spuma ar mai fi încă mamă

 

Vulturii zboară mai puţin sus decât omul

El este cel care bucură mările

Risipind în văzduhuri

Umbra şi spleenurile vertiginoase

 

În care spiritul se uneşte cu visul

Iată vremurile magiei

Se întorc înapoi aşteptaţi-vă

La miliarde de miracole

 

Despre care nu s-a născocit nicio fabulă

Pentru că nu şi le-a imaginat nimeni

Profunzimi ale conştiinţei

Mâine veţi fi explorate

 

Şi cine ştie ce făpturi vii

Vor fi scoase din aceste adâncuri

Împreună cu universuri întregi

Iată ridicându-se proorocii

 

Ca nişte coline albastre în depărtare

Ei vor avea cunoştinţe precise

Cum cred că au savanţii

Şi ne vor transporta pretutindeni

 

Marea forţă este dorinţa

Vino să-ţi sărut fruntea

O uşuratică precum o femeie

Căreia îi împrumuţi suferinţa

 

Toată ardoarea şi strălucirea

În evii ce vin se va studia

Tot ce înseamnă a suferi

Nu va fi nici curajul

 

Nici măcar renunţarea

Nici ceea ce suntem în stare să facem

Se va cerceta omul

Aşa cum nu a fost cercetat până acum

 

I se va scruta voinţa

Şi ce forţă se va naşte din ea

Fără ajutorul maşinilor şi al instrumentelor

Manii protectori rătăcesc

 

Amestecându-se printre noi

Începând cu evii care ne unesc

Nu se sfârşeşte nimic nu începe nimic

Priveşte-ţi inelul din deget

 

Evi ai deşerturilor şi ai răscrucilor

Evi ai pieţelor şi ai colinelor

Eu vin să vă arăt nişte trucuri

în care mă folosesc de un talisman

 

Mort dar mai subtil decât viaţa

M-am detaşat în sfârşit

De toate lucrurile fireşti

Pot muri dar nu pot face păcate

 

Eu am atins şi am pipăit

Ceea nu a fost atins niciodată

Am scrutat tot ce nimeni

Nu şi-a putut vreodată imagina

 

Şi am pus în cântar de multe ori

Până şi viaţa imponderabilă

Pot muri surâzând

Adeseori am planat aşa sus

 

Încât am spus adio tuturor lucrurilor

Stranietăţilor şi fantomelor

Şi nu mai vreau să-l admir

Pe băiatul ăsta care mimează frica

 

Tinereţe adio iasomie a evilor

Am respirat parfumul tău proaspăt

La Roma deasupra carelor pline de flori

Încărcate cu măşti cu ghirlande

 

Şi clopoţei veseli de carnaval

Adio tinereţe Crăciunule alb

Când viaţa era doar o stea

Căreia îi admiram oglindirea 

 

În Marea Mediterană

Mai sidefie decât meteorii

Plină de puf ca un cuib de arhanghel

Sau ca ghirlandele norilor

 

Şi mai strălucitoare decât halourile

Emanaţiile şi splendorile

Dulceaţă unică armonie

Mă opresc pentru a privi

 

Pe peluza incandescentă 

Se strecoară un şarpe sunt eu

Urmând fluierul în care suflu

Şi biciul care îi pedepseşte pe ceilalţi

 

Vine un timp pentru suferinţă

Vine un timp pentru bunătate

Tinereţe adio a sosit vremea

Când vom şti viitorul

 

Fără să murim pentru că l-am ştiut

E vremea graţiei arzătoare

Va acţiona singură doar voinţa

Şapte ani de incredibile probe

 

Omul se va îndumnezei

Mai pur mai viu şi mai ştiutor

Va descoperi alte lumi

Spiritul se ofileşte ca florile

 

Din care se nasc fructele savuroase

Pe care le privim cum se coc

Pe colinele însorite

Eu spun ce este cu adevărat viaţa 

 

Numai eu pot să cânt cântecul ăsta

Cântecele mele cad ca nişte boabe de grâu

Tăceţi toţi voi cei care cântaţi

Să nu se amestece grâul cu neghina

 

Iată un vapor soseşte în port

O navă mare şi pavoazată

Dar la bordul ei nu e nimeni

Decât o femeie frumoasă trandafirie

 

Care zace acolo ucisă

Alta dată cerşetoream

Am primit de pomană o flacără

Care mi-a pârjolit buzele

 

Şi n-am putut să spun mulţumesc

Torţă pe care n-o poate stinge nimic

Unde eşti deci prietene

Care te-ai retras aşa bine în tine însuţi

 

Încât n-a mai rămas decât un abis

În care m-am aruncat de unul singur

Până în profunzimile incolore

Şi aud paşii mei revenind

 

De-a lungul potecilor pe care

Nu le-a mai străbătut nimeni îmi aud paşii

Ei trec pe acolo tot timpul

Înceţi sau grăbiţi venind sau plecând

 

Iarnă o tu care eşti pusă pe şotii

Ninge iar eu sunt nefericit

Am traversat cerul strălucitor

Unde viaţa este o muzică

 

Pământul e prea alb pentru ochii mei

Obişnuiţi-vă şi voi ca şi mine

Cu minunile pe care le anunţ

Cu bunătatea care va stăpâni

 

Cu suferinţa pe care o-ndur

Şi veţi cunoaşte şi voi viitorul

Din bunătate şi suferinţă

Este făcută o frumuseţe

 

Mai desăvârşită decât aceea

Care se bazează doar pe proporţii

Ninge şi eu tremur şi ard

Acum stau la masă

 

Scriu ceea ce am simţit

Şi ceea ce am cântat acolo sus

Un arbore zvelt ce se leagănă

Vântul cu pletele lui zburătoare

 

O pălărie înaltă se află

Pe o masă încărcată cu fructe

Mănuşille au murit lângă un măr

O damă îşi suceşte gâtul

 

Lângă un domn care se devorează

Balul dă roată în adâncimile timpului

Eu l-am ucis pe frumosul şef de ochestră

Şi am decojit pentru prietenii mei

 

Portocala a cărei savoare

E un foc de artificii miraculos

Toţi sunt morţi maître d’ hôtel

Le toarnă o şampanie ireală

 

Care spumegă ca un melc

Sau ca un creier de poet

În timp ce celebrează un trandafir

Sclavul ţine în mână o sabie goală

 

Asemănătoare cu izvoarele şi cu fluviille

Şi de câte ori o abate

E despicată burta unui univers

Din care ies nişte lumi noi

 

Şoferul ţine de volan

Şi ori de câte ori claxonează

Luând un viraj apare

Cât vezi cu ochii

 

Un univers încă virgin

Al treilea număr e dama

Ea suie în ascensor

Ea suie suie mereu

 

Şi lumina se despleteşte şi sunt

Luminozităţile ce o transfigurează

Dar acestea-s secrete mărunte

Există altele mult mai adânci

 

Care se vor dezvălui în curând

Şi vă vor transforma în cele o sută de fragmente

Ale unei gândiri mereu unice.

Plângi plângi să plângem din nou

 

Fie că luna e plină

Fie că e numai o seceră

Ah plângi plângi să plângem din nou

Am râs atâta vreme la soare

 

Viaţa este purtată de braţe de aur

Pătrundeţi în secretul ei auriu

Care nu este decât o flacără iute

Ce face trandafirul să înflorească

Şi împrăştie o delicată aromă