UN REGAL DE POEZIE – Octavian SOVIANY

Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc.  S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la  Gazeta Dâmboviței,  la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…

Poezii de ieri și de azi

1.

song for myself

Scriu
poemul de încheiere.
Un poem despre golul
pe care
îl simt în stomac
dimineaţa,
care-mi pătrunde-n
plămâni odată cu
prima ţigară
și îmi face
ficatul să semene
cu o hartă a groenlandei.
În amintirile mele
tu ești albă și goală ca
groenlanda.
M-am întors
ca un soldat cu
raniţa-n spate
și bocancii perfect lustruiţi
în tranșeele ceaușimei.
În abatajele
sale adânci,
dar nu voi mai scrie
alte
scrisori din arcadia
.
Știu: acum tu te joci
distrată cu valurile,
gândindu-te la
mirosul trupului meu
ca la o carte poștală
îngălbenită,

iar viaţa mea ţi se
pare la fel de străină ca
viaţa lui
antonio gramsci.
Și, în vreme ce marea
îţi scaldă genunchii bronzaţi
cu dinţii ei strâmbi și
galbeni de nicotină,
ceaușimea zâmbește.
N-are decât
să zâmbească.
Sunt singurul negru
din orașul ăsta
de albi împuţiţi
care aleargă
în toate direcţiile
după bani, fericiţi că
americanii
pe care îi așteptau
din ‘45
au venit în sfârșit,
cu fericire și dragoste și
mărgelușe de
sticlă, cu drepturile omului și
mărgelușe de sticlă, cu cele mai
rotunde și mai frumoase
mărgelușe de
sticlă din
lume

 

patronul şi proletarul
/parabolă zen/

Patronul şi
proletarul
stau de o parte şi
alta a unei
mese
lungi de consiliu.
Patronul îi
întinde
politicos proletarului
o ţigară de foi,
apoi încep să se
ciorovăiască.
“Mă plăteşti prost
/bombăne proletarul/,
mănânc carne
o singură dată
pe săptămână,
am o fetiţă tuberculoasă,
iar nevastă-mea suferă
de o boală de sânge”.
“Asta pentru că
eşti leneş şi beţivan
şi te mişti mai încet
decât o
broască ţestoasă.
Doar de milă
nu te-am
concediat
pân’ acum”
/susură cu blândeţe patronul/.
În vremea asta
o cioară intră pe geam,
zburătăceşte
în jurul lustrei
de câteva ori,
apoi se găinăţează
drept pe scrumiera grea de
cristal
care se găseşte pe masă
exact la jumătatea distanţei
dintre proletar şi patron.

 

 

 

Tălmăciri…

1.

apollinaire

 

Arbore

 

Cânţi împreună cu ceilalţi în timp ce fonografele galopează

Unde sunt orbii unde s-au dus

Singura frunză pe care am cules-o s-a transformat în mai multe miraje

Nu mă abandona în această mulţime de femei care mărşăluiesc

Ispahanul s-a făcut un cer de geamuri smălţate cu-albastru

Urcăm din nou împreună pe un drum din apropierea Lyonului

N-am uitat clopoţelul unui vânzător de cocos de altădată

Aud deja sunetul acru al vocii pe cale să ajungă la noi

A camaradului ce va să se plimbe cu tine prin Europa

Deşi va rămâne în America totuşi

Un copil

Un viţel jupuit atârnat într-o măcelărie

Un copil

Şi această periferie de nisip din jurul unui biet oraş de la răsărit

Acolo stătea un vameş ca un înger

La porţile unui paradis mizerabil

Iar acel călător epileptic făcea spume la gură în sala de aşteptare de clasa întâi

Caprimulgul Bursucul

Şi Cârtiţa

Am luat două cupeuri în transsiberian

Şi am dormit rând pe rând eu şi comis-voiajorul de bijuterii

Dar cel care veghea nu avea la îndemână un pistol gata să tragă

Te-ai plimbat prin Leipzig cu o femeie slabă deghizată-n bărbat

Inteligenţă căci iată ce înseamnă o femeie inteligentă

Şi n-ar trebui uitate legendele

Zâna Abondende călătorind cu tramvaiul noaptea prin măruntaiele unui cartier pustiu

Am văzut o vânătoare în timp ce urcam

Iar ascensorul se oprea la fiecare etaj

Între pietre

Între hainele multicolore din vitrină

Între cărbunii aprinşi ai vânzătorului de castane

Între cele două vase norvegiene care au amarat la Rouen

E imaginea ta

Ea răsare între mestecenii din Finlanda

Acel negru frumos de oţel

Cea mai mare tristeţe este atunci

Când primeşti o carte poştală din La Coruña

Vântul bate din asfinţit

Metalul roşcovilor

Toate-s mai triste ca altădată

Toţi zeii tereştri îmbătrânesc

Plânge-universul în vocea ta iată

Şi nişte fiinţe noi se ivesc

Trei câte trei dintr-o dată