Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de azi
1.
fotografie de grup
Oameni fără
iubite şi fără
neveste. Oameni
care ronţăie sticsuri
într-un vagon de
metrou ca nişte
şoareci bătrâni
şi işi pipăie
gâturile zbârcite.
Oameni care se
întorc de la lucru în
pelerine uzate de
ploaie, ca o
armată învinsă,
purtând in sacoşe
funingine şi
miros a rom ieftin.
Oameni
transpiraţi şi
murdari
care se uită
unii la alţii cu ură.
Ii văd
seară de seară la
cârciumă. Le
privesc pelerinele
lungi care fâlfâie ca
drapelele
unor ţări comuniste.
Iar pe scaunul
din faţa mea
nu şade nimeni. Mâinile
mele sunt
galbene de
tristeţe, ca ale
romanovilor şi
habsburgilor. Ca ale
celor
nu foarte
puternici.
O fantomă
umblă iarăşi
prin europa.
Şi îmi vine să
urlu
spre cartierele
bogătaşilor: „Trăiască
revoluţia mondială! Trăiască
lenin si troţki!”
2.
bomba lui cristi
Primul pahar
dintr-o sâmbăta rece.
Birtul e plin
de oameni in
salopete care beau de
oboseală şi de
lehamite. Beau
fără nici o
plăcere. Fără
urmă de
veselie. Bărbia
inginerului tremură
deasupra unui
pahar. Şi
din buzunar îi
atârnă o
batistă murdară.
Al doilea şi pe urmă
al treilea
pahar. Prin vitrina
pătată de muşte
o fetiţă
tuciurie şi ştirbă
se uită la
noi.
-Uite moartea!
spune zugravul
care noapte de noapte
citeşte din dostoievski.
3.
str. dumbrava nouă nr. 6
Aş putea să deschid
în camera mea
un muzeu al
deşertăciunii. Mormane
mari de hârtii. Stive de
cărţi. Tabloul bunicului
care a fost ofiţer de
husari într-o
garnizoană de la
marginea vienei
şi a văzut într-o noapte
şobolanii din prater
ieşind din ascunzători.
Urma unei mâini de
femeie pe
peretele cenuşiu.
Sticle în care vinul
s-a făcut gros şi
negru ca smoala.
Scrumiere cu
cenuşa ţigărilor
fumate aici în
ultimii treizeci de
ani. Covorul
care miroase
a praf şi a
bătrâneţe. Hainele mele
azvârlite pe jos
după o noapte
crâncenă de beţie.
Întunericul cald
ca o burta de
şobolan. Şi paznicul care
brusc aprinde
lumina.
4.
contesa lui oacă
Intră în bar
oacă şi
contesa lui oacă
Se aşază la
masă şi sunt
solemni, aproape hieratici,
de parcă
ar interpreta
pentru beţivii din bar
o scenă din macbeth.
Şi sunt
mai frumoşi decât viaţa
şi chiar decât acapulco
în ziua acea
cu gust de
sânge şi de
tequila când a
murit
elvis.
Câteodată
improvizează
cu geniul spontan
al oamenilor
care
nu mai vor nimic
de la viaţă
cântece remarcabile :
oacă oacă
care dai la moacă
eu sunt mai sărăcă
decât şoarecii
şi decât şobolanii.
Poezii mai de demult…
1.
timp liber
Nu poți să
scrii toată ziua
așa cum nu poți
să bei toată ziua
ai și timp liber
atunci te
scarpini în fund
și urli
din adâncul bojocilor:
viva la vida!
Lasă, stai liniștit.
La noapte
poate te mănâncă
păianjenii.
2.
cărți de război
Citesc de un timp
numai cărți de război.
Și sunt obsedat
de noroiul acela
gălbui și vâscos
de pe fundul tranșeelor.
În care te scufunzi lent
până la glezne,
până la genunchi,
până la târtiță,
Apoi vine mereu cineva
(de obicei o femeie
îmbrăcată în
soră de caritate)
care-ți ia mâna,
o cercetează atent,
o întoarce pe toate părțile
și în cele in urmă
îți șterge
cu o perie mică de sârmă
linia vieții din palmă.
Tălmăciri…
1.
rimbaud
Poeţii de şapte ani
Dlui P. Demeny
A datoriei carte când seara o-nchidea
Era ferice Mama şi mândră, nu vedea
În ochii lui albaştri, pe fruntea-i dată lenii,
Al fiului ei suflet dedat la scârboşenii.
Stătuse toată ziua la ascultare, e
Deştept, dar sumbru-n ticuri şi are-un oarece
Ce-arată că-i făţarnic şi prefăcut în toate.
Trecând pe coridoare lugubru tapetate,
El scoate limba, pumnii sub vintre-i stau cruciş.
Şi vede numai puncte cu ochii lui închişi.
Când se închide uşa în fiecare seară
Îl poţi vedea cum şade şi horcăie pe scară
Sub golfu-ngust al zilei legat de coperiş,
Iar, dacă vine vara, îi place, pe furiş,
Să meargă să se-ascundă-n răcoarea din latrine
Şi să le soarbă damful, pe gânduri, prin narine.
Când de-ale zilei izuri grădina s-a spălat,
Şi-n dosul casei, iarna, e cerul înlunat,
Stă îngropat în marnă, culcat sub un perete,
Îs de vedenii pline pupilele lui bete,
Şi-ascultă lărmuiala dintr-un tufiş sâlhui.
Milos! Aceşti ţânci jalnici sunt camarazii lui,
Slăbuţi, cu frunte goală, pupile nevioaie
Şi degete pătate cu negru prin noroaie,
În haine cu duhoare de vechitură toţi
Şi plini de-acea blândeţe ce-o vezi la idioţi.
Dar mama e surprinsă de milele-i imunde
Ce-o umplu de teroare, tandreţile profunde
Ce fiul ei le are le frânge spaima ei.
Da, are ochi albaştri, dar cât de farisei!
La şapte ani romane ar fi putut să scrie
Despre deşertu-n care trăieşti în slobozie,
Savane, fluvii, codrii. Şi-l ajutau la greu
Revistele cu poze, ce le privea mereu
Vazând ba o spaniolă cu foc, ba o romană.
Şi când venea, cu şorţu-i croit din indiană,
Nebună, cu ochi negri, umplîndu-l de fiori,
De peste drum fetiţa cutăror muncitori
Ce îi sărea în spate, dând buzna să-l înghese,
El o prindea cu dinţii şi o muşca de fese,
Căci nu avea pe dânsa nicicând pantalonaşi.
-Apoi, izbit de pumnul şi-al ei călcâi iabraş
Pleca ducând cu sine a pielii ei aromă.
Duminica de iarnă îl dispunea la vomă,
Când pomădat şi fercheş se nevoia-a citi
O Biblie cu nişte coperte verzulii.
Era căznit de visuri în fiecare noapte.
Nu îl iubea pe Domnul, doar oamenii, ce-n şoapte
Vorbeau venind acasă,-nnegriţi de munca lor,
Pe toboşarii care mulţimea de popor
O tot stârneau să spună pe seama legii hule.
Visa prerii, în care luminescente hule
Miresme sănătoase şi pubiscenţe cari
Părea că îs de aur îşi luau avânturi mari.
Cum îi făceau plăcere doar lucrurile sumbre
În camera-i golaşă şi plină de penumbre,
În camera-i albastră cu umezeli pe zid
Citea mereu romanu-i fără istov gândit,
Plin de păduri jilave şi de văzduhuri grele,
De flori de carne-ascunse prin codri de sidere,
Vârtejuri şi derute şi milă şi dureri.
Şi când tăcea rumoarea de jos, din cartier,
Culcat de unul singur între cearşafuri grele
El presimţea, deasupra-şi, întinse, nişte vele.
Facebook
WhatsApp
TikTok
