Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
LA MULȚI ANI, DOMNULE OCTAVIAN SOVIANY!
Poezii de azi
1.
Am 67 de ani.
Am fost multă vreme
constructor de
dirijabile
într-o republică
maoistă.
Am spălat
chiloţii murdari
ai istoriei.
Am vrut
să cresc fluturi
într-un crater din lună
şi n-am reuşit.
Duc în spinare ceva
mic şi uscat
ca mumia unei
pisici.
2.
Astăzi
buzele tale
seamănă
cu jumătăţile
unui
fruct de pădure
foarte amar.
Astăzi ai tatuat
un mesteacăn
pe pântecul tău de
femeie
puţin obosită de viaţă.
Degetele tale sunt reci
când
îmi tunzi barba.
Îţi ating coapsa
cu degetele mele fierbinţi,
iar în cameră
începe să
fulguiască uşor.
Tu eşti mesteacănul
şi eu bradul.
Printre noi trece
umbra unui elan
care îşi caută
o pereche.
Dar cu cât te doresc
mai mult
cu atât te
îndepărtezi.
3.
Dacă te culci,
învaţă-mă
să mă culc şi eu.
Dacă dormi,
învaţă-mă
să dorm şi eu.
Dacă visezi
învaţă-mă
să visez şi eu.
Dacă mori,
te voi învăţa moartea.
Ceaiul
are gustul
prafului
de pe pianinele
la care mai cântă
doar pulberea.
În cameră a pătruns
un nor de polen,
iar între sângele meu
şi sângele tău
a apărut
curcubeul.
Stingem lumina.
Ne căutăm
unul pe altul
prin întuneric.
Două grămăjoare mici de
de cenuşă.
4.
Oare câţi kilometri
au de făcut
între buzele noastre
poştaşii?
Au de umblat
prin ceaţă şi
lapoviţă.
Drumul e greu,
are suişuri şi
coborâşuri
abrupte.
Iarna
au nevoie de
schiuri
şi se înzăpezesc uneori
prin cătune uitate de
Dumnezeu
unde beau ceai
cu preotul şi învăţătorul.
Şi când ajung în sfârşit
au picioarele degerate
şi sprâncenele
pline de promoroacă,
cer de băut
o cană cu lapte fierbinte,
iar pe urmă
ne-ntind,
în loc de
scrisoare,
câţiva sâmburi de rodie.
Poezii mai de demult…
1.
cimitirul montmartre. cripta sansonilor.
În timp ce-şi
lucrează grădina,
cetăţeanul sanson,
l’executeur des
jugements criminels,
bodogăneşte nemulţumit:
„Doamne, lalelele
sunt prea roşii,
de un roşu atât de aprins
că ţi se face brusc
frică.
Oamenii or să spună
că au fost
stropite cu
sânge”.
Doar altoitul
unor soiuri rare de
trandafiri
îi mai linişteşte puţin
boala de nervi.
lui theo. o vizită la muzeul van gogh
Am aşteptat în zadar
să asist
la naşterea
unei stele.
Şi, la drept vorbind,
în toate pânzele mele
am pictat doar aşteptarea aceasta
care întunecă noaptea
terasele cafenelelor
ca un fel de cer negru
în care se aud cum trosnesc
sâmburii unor stele pitice
într-o interminabilă
şi dureroasă geneză.
Ascultă-mă, theo :
mi-e teamă
că tot ce voi picta
de acum înainte
va avea răceala şi duritatea
unei bucăţele de plumb.
Şi înainte să apăs pe trăgaci
voi semăna eu însumi cu
un cer negru.
Voi semăna
cu rama unui tablou
din care au plecat pentru totdeauna
toate lanurile de rapiţă.
viziune cu marx la bruxelles
Casa cu lebădă.
Casa în care
a scris tremurând de mânie
marx
manifestul.
Parcă îl vezi
scoţându-şi cămaşa
scrobită, aruncând-o pe jos
şi călcând-o îndelung în
picioare.
Trântind
scaunul de pământ,
cu o spumă sângerie în
colţul
buzelor sale subţiri.
Trântindu-şi de
pământ
ficatul şi splina
şi călcându-le în
picioare.
Urlând :
Totul trebuie
călcat în picioare,
pentru că
totul e
putred
chiar şi
dumneata
engels »
Apoi
liniştindu-se
brusc
şi înfăşurându-şi
capul într-un
prosop,
ca să semene cu marat,
aşa cum
îl pictase
pictorul ăla fanatic.
Înfăşurându-şi
capul într-un
într-un prosop şi
şoptind ;
« Îmi stă foarte bine,
nu-i aşa, engels ?
hai şi
ajută-mă
să intru în
cadă »
Tălmăciri…
Jean Moréas
(1856 – 1910)
Din Stanţe
xxx
O s-o pornesc pe drumuri, mâhnit, ca un hoinar.
Prin pâclele de seară, spre zările livide
Şi pe sub plopii negri, cu sufletul amar
Voi lua în mână frunze de toamnă-ngălbenite.
Va fi aproape seară, departe, hăt pe şes.
Un stol de păsări negre îmi va ieşi-nainte
Şi la tristeţea apei uitându-mă ades
Mă voi gîndi la viaţă, la pacea din morminte.
Or să se-nchege norii pe cerul îngheţat,
Amurgul o să-şi lase pe urmă locul lunii
Atunci trudit de drumuri, pe-o piatră aşezat,
Voi frânge, dus pe gânduri, din pâinea-amărăciunii.
Facebook
WhatsApp
TikTok
