Să nu ne „ferim”de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de azi…
1.
Pădurea e
tot mai rară.
Stau pe o
buturugă
cu capul în mâini.
Aici se auzeau altădată
glasurile copiilor:
Lia
care s-a măritat
cu şeful de gară,
Peter
care a murit tânăr
într-o clinică din Germania,
Radu
pe care l-a doborât
cancerul la stomac,
Dora care acum
o fermă modestă
în statul american
Illinois.
Şi fetiţa acea
cu buză de iepure
îmbrăcată totdeauna
în alb
care apărea uneori
din senin
şi nu ştia nimeni
nici cum o cheamă
nici a cui e.
Pădurea e
tot mai rară.
Şi deasupra
se rotesc
cercuri negre de ciori.
Doamne,
ce perete subţire
mă mai desparte de moarte.
2.
Sunt
doar una
din formele
nesfârşite
pe care le poate
lua materia în
mişcarea ei
veşnică.
Dar atomii
din care sunt alcătuit
nu vor pieri
decât odată cu
universul.
Ei se rostogolesc
înainte..
Şi mă lasă
în urmă,
la fiecare respiraţie,
la fiecare bătaie de inimă,,
ca pe-un tovarăş întâmplător
de călătorie
pe care ştii
că nu-l vei mai întâlni
niciodată..
Ascult
rostogolirea atomilor.
Mă privesc în oglindă
şi văd numai
pulbere cosmică.
3.
La fel se rotesc
planetele,
electronii,
sângele meu
în jurul
inimii tale.
Rotaţia lor
este liniştea.
Iar moartea
doar celălalt fel
de a privi lumea.
4.
Viaţa mea
seamănă
tot mai mult
cu o colecţie
veche de timbre.
Şi astăzi
s-a întunecat
repede.
Seara
a căzut brusc,
ca un sac greu
şi plin de nisip.
Dar nu mi-e frică de
moarte
dacă şi atunci
o să-mi pui
mîna pe frunte
uşor.
Ca acum.
Exact ca acum.
Poezii mai de demult…
1.
Ne-ascundem sărăcia prin mansarde
Şi ne vorbim de-o vreme prin tăceri
Plămânii noştri-s sparţi de bulevarde
De bitum care duc spre nicăieri
Şi-n cântecele noastre de oraş
Scheletele cuvintelor sunt roşii
Cămăşi de forţă-i strâng de gât pe laşi
Iar ciuma premiază curajoşii
Cu epoleţi frumoşi de mercenar
Când îşi arată printre gratii pumnii
Din tâmpla spartă-a îngerilor sar
Pe tastele computerelor plumbii
Prin aburi vineţii de halogen
Care se duc cu mâzga şi cu zloata
Ca versurile unui schizofren
Ce-ncearcă să îşi muşte beregata
Şi lângă geam încep să cânte zorii
Privindu-se cu ochii lor saşii
În timp ce năpârlesc stihuitorii
Iar odele aduc a puşcării.
2.
Vedere din berlin
Faţadele au aerul de iunker
Şi-ascultă parcă paşi de regiment
Aici a fost odinioară bunker
Din berărie sigfrid e absent
Iar în oraşul ca un osuar
Prin care nu răzbate nici o larmă
Marlene Dietrich cântă parcă iar
Acelaşi cântec aspru de cazarmă
Ce încrustându-ţi rune pe timpan
Cu pianul şi trompeta care plânge
Ca o tunică veche de ulan
Miroase-a praf de puşcă şi a sânge.
Şi curge ca rugina de pe chei
Făcînd să piară casele deodată
Pe când berlinul invadat de gay
Îşi linge iarăşi tâmpla împuşcată
Scrutând pe urmă zarea cenuşie
Cu norii ei diformi de caolin
De unde sigfrid trebuie să vie
Pe umeri cu tot aurul din rin
3.
Ca nişte melancolici castelani
O să cinăm cu moartea astă seară
La Mayerling acolo sub castani
Ţi-am pregătit un pat de scorţişoară
Un pat de nuntă negru ca un dric
Apoi vom face schimb de verighete
Şi-o să murim pe muzică de Grieg
O să murim voios ca-n operete
Când seara dă năvală în alcov
Şi-afară prinde bufniţa să ţipe
O să îţi mângâi iarăşi părul mov
O să îţi spun în şoaptă meine Liebe
Jucându-mă cu un pistol baroc
Acoperit de-a timpului patină
E un pistol în stilul belle-epoque
Un straniu revolver cu crinolină
Ce împuşcându-ţi tâmpla argintiu
Când te întorci cu faţa spre fereastră
Va scoate printre lacrimi fiu-fiu-fiu
Nişte măsuri din Dunărea albastră
4.
Amorul nostru-ncepe-ntr-o mansardă
Şi se sfârşeşte tragic la Sibir
Te ţin în buzunar ca pe-o petardă
Te-ascund ca pe o puşcă sub mindir
Şi chiar dacă eşti doar o domnişoară
/Vreo fată de profesor din Harkov/
Te-ador ca pe-o maşină infernală
Te beau ca pe un coktail Molotov
Te strig ca pe-o lozincă anarhistă
Te scriu pe ziduri ca pe-un manifest
Te leg ca pe un glonte în batistă
Şi te scandez pe străzi ca pe-un protest
Te pun într-un subsol ca pe o bombă
Şi te ridic în sus ca pe-un drapel
Tu ai un aer fov de catacombă
Chiar dacă-ţi spun apaşii mademoiselle
Cu tot edecul cârciumilor rudă
Ce cântă de cuţit şi de pahar
Şi eşti aşijderi dimineaţa crudă
Când plănuim să-l omorâm pe ţar
Facebook
WhatsApp
TikTok
