UN ALT REGAL DE POEZIE – Șerban FOARȚĂ – Alte rimelări

UN  ALT  REGAL  DE  POEZIE  –  Șerban  FOARȚĂ

 

Alte rimelări

În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ…  Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”

 

 

Tălmăciri

1.

Rainer Maria Rilke

CÂNTECUL ORBULUI

Sunt orb, iar pentru lumea din afară,
asta-i de neiertat: sunt o povară,
iar mie-mi sunt un greu chin zilnic.
Pun cenuşia-mi mână pe braţul cenuşiu
al câte-unei femei şi tot ce ştiu
e că ea-mi este călăuz prin golul silnic.

Auzi, când umbli slobod, şi-alte voci
decât a rocii gri căzând pe roci,
dar nu-i aşa, – şi, fără să mă rogi,
îţi spun că, de trăit, doar eu
trăiesc şi am în mine
un strigăt lung, prelung şi greu, –
nu ştiu: din inimă, din măruntaie,-mi vine?

Cunoaşteţi cântecele? Dacă da, în alt
ton decât mine le cântaţi, – căci vouă
vă umple-odaia soarele înalt,
spre dimineaţă, cu-o lumină nouă.
Şi, unu-n faţa celuilalt,
vă-ngăduiţi ca nişte semeni. Pace vouă!

2.

Rainer Maria Rilke

CÂNTECUL IDIOTULUI
Ei nu mă-mpiedică să plec. Ei zic
că nu se poate întâmpla nimic.
Ce bine.

Nu poate să se-ntâmple nimic rău.
Totul purcede şi se-avântă-n jurul Său,
în jurul Duhului, al Sfântului Duh, – zău!
Ce bine.

Nu trebuie să credem că primejdia
ne paşte tot mereu pe noi aceştia.
Şi-apoi mai e şi sângele din vine.
Cu sângele e cel mai greu, el este greu,
şi, uneori, că nu mai pot, cred eu.
Ce bine.

O, mingea după care sărim, sprinteni,
e roşie, e rotundă cum e un „pretutindeni”.
Ce bine c-ai creat aşa un ghem.
Binele vine, oare, dacă-l chem?

Ci toate astea se petrec curios,
cu drag se-mbină, dezbinându-se furios:
e şi duios, e şi puţin dubios.
Ce bine.

3.

Guillaume Apollinaire

BUCLA REGĂSITĂ

Din amintire nu pot anii
Să şteargă bucla acaju
A ei Ţii minte de ce stranii
Sorţi parte-avut-am eu şi tu?

Auteuil şi La Chapelle şi dragul
Montmartre Un întreg trecut
Mi-l amintesc Şi-o zi când pragul
Şopteşte ea ţi l-am trecut.

Zulufu-aşijderi unei toamne
În gând o pâclă grea urzi
Şi neursita noastră Doamne
Se-ngână cu-asfinţita zi.

 

Poezii mai de demult…

1.

Vom amuţi când mâna, pe teorbă,
are-a o pune menestrelul… După
care, tăcerea va s-o întrerupă,
brusc, măscăriciul ne-ntrebat de vorbă,

care (de parcă, ieri, călcâiul aspru
l-ar fi ţinut, al Doamnei gazde,-n palmă),
rosti-va răspicat, cu voce calmă:
„Nu v-ar strica un dram de sânge-albastru !”

2.

RIME ŞI ASONANŢE

Sunt mâinile-i mâini translucide,
albe,-n
crepusculul ce nu-i ucide,
galben,
toţi lumenii, făcându-i doar
aliene
culori ca Rouge & Noir,
stendhaliene,
ce n-au, întru penumbră,
încotro
şi fac o pată sumbră
de maro, –
în rest, fosfenele amorfe
nu i-s
inaccesibile lui Jorge
Luis,
care cu mîini bibliofile,
albe,
mângâie cărţile cu file
oarbe;
cu mâinile se caută pe
sine-n
oglinzile în care nu e
nimeni;
cu ele pipăie,-n perind,
pereţii
inexpiabilului labirint al ceţii;
cu ele şterge-şi rar
şi fără pathos,
sus dulces ojos, de mirar
cansados…

Din ce mâl iese, din ce loess,
diavolul lui Van der Goes,
de care groază mi-i şi-acum
când dau de el într-un album
cu-o mie două sute alte
picturi sumare sau învoalte,
al căror şir de ipochimeni
nu prea-nfioară pe mai nimeni
ca pròcletul lui Van der Goes,
ieşit din nu-ş’ ce mâl, ce loess,
ce iaz, ce mlaştină, ce gârlă,
trei sferturi om, un sfert şopârlă, –
un, aşadar, antropozaur
paznic al poamelor de aur,
al merelor, alias mali,
ce reprezintă via mali:
calea prin care răul intră
în lumea care-i e incintă
(de mâzgă, de nămol, de loess)
şi fără Hugo van der Goes, –
în pânza căruia, din seva
dulce-acrişoarei fructe, Eva
al cărei sex e-ascuns abia
de-un vânăt stânjenel, va bea,
în timp ce, împăienjenit
de somn, Adam e stânjenit
de ce-i pe cale să se-ntîmple,
sub ochii celui spân, cu tâmple
largi şi cu ude plete lungi
de parcă-ar fi ieşit atunci
din nu-ş ce mâl, ce smârc, ce loess,
pe pajiştea lui Van der Goess
cu-acvatic lujer violet,
alcătuind un triolet
cu ceilalţi doi, – ce vrei, nu vrei,
aduce a menaj în trei,
a conjugal triunghi, a trio
în care-i greu să-ţi iei adio
de la spânaticul codoş,
maestru-al micului deboş
domestic, – de la insul glabru
care, sub mărul-candelabru,
duhneşte-a cel mai rânced loess,
în opera lui Van der Goess.