UN ALT REGAL DE POEZIE – Șerban FOARȚĂ – Alte rimelări

În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”

 

Tălmăciri

1.

San Juan de la Cruz

CÂNTAREA ÎNTRU DUHUL

Mireasa:

Pe unde,-n lumea largă,
te-ascunzi, iubite,-n timp ce eu mă frâng?
Cum cerbul ce aleargă,
pierdutu-te-ai în crâng;
plâng şi te chem, dar teama-mi n-am s-o-nfrâng.

Păstori care, la stână,
urcaţi cântând, – dacă vă iese-n cale,
spuneţi-i că stăpână
mi-e numai neagra jale
şi lacrima-mi curgând pe-obraz, devale!

Pe culmi şi-n râpi haine,
să-l caute, iubirea-mi dârză-i, oare,
trecând prin vămi străine,
făr’ de-a culege-o floare
şi fără păs de silnicele fiare?

Voi, codri, voi, livezi
sădite de, preadragă, mâna lui;
largi, cât cu ochii vezi,
câmpìi, ’nalţi munţi silhui,
nu l-aţi văzut cumva, umblând haihui?

Răspunsul acestora:

Cu luare-aminte, însă
la trap, – trecând nimbat în haru-i sfânt,
în şa, pe alba-i mânză,
splendoarea-i s-a răsfrânt
întreagă,-n jur, în toate câte sînt.

Mireasa:

Nu-i nimeni, vai, în golul
singurătăţii mele; mână-ntinsă,
nici una. Şi nici solul,
sosit în goană-ncinsă,
nu-mi poate stinge setea cea nestinsă.

Şi toate-o dau ’nainte,
fie şi dacă-ţi ştiu şi chip, şi faimă,
cu harurile-ţi sfinte, –
de mi se face-o spaimă
când nu ştiu ce le-aud că tot îngaimă.

Cum poţi să mai trăieşti
o viaţă ce nu are cum să fie?
Când împotrivă-ţi eşti
şi-ţi vâri săgeţi, o mie,
în trup, – făcute din ce-ţi dă, El, ţie?

În două, de-ai tăiat-o,
de ce nu-mi vindeci inima sărmană,
pe care,-n sânge, iat-o!
Şi-acum, că e o rană,
de ce nu-ţi faci dintr-însa dulce hrană?

Alină-mi greul chin
căci nici un altul nu o poate face;
doar ţie mă închin,
privirile-mi, opace
se fac când nu te văd, iar eu n-am pace.

Arată-mi-te, fie
şi dacă frumuseţea-ţi mă omoară,
căci n-are să te-nvie
decât ce, într-o doară,
te vindecă, – nu fără să te doară.

Fântână cristalină,
fie ca,-n argintia ta mirază,
să văd ce mă alină:
a ochilor lui rază
cum doar lăuntru-mi poate să o vază.

Iubite, rămas bun!
Mă nalţ în zbor…

Mirele:

… Întoarce-te din urmă,
Columba mea, – să-mi pun
(Cum cerbu-nvins ce scurmă
De sete) nările pe-albastra-ţi urmă.

Mireasa:

Tu-mi eşti şi,-n creştet, albii
munţi păduroşi, şi văile ce sună
de apa-n curs prin albii,
şi pajiştea sub lună
în aerul ce-mbie şi adună,

şi negrul ce,-ntr-o oră,
al nopţilor, trandafiriu devine,
şi liniştea sonoră
a muzicii divine,
şi, dulce, tihna iubitoarei cine.

Daţi vulpile afară
din via-nmugurită, – şi o jerbă
din flori de primăvară
şi trandafiri, superbă,
să împletim pe iarba nemaispelbă.

Tu, crivăţe, te du;
domol adie-mi, gingaş duh de sud,
şi-nmirezmează-mi tu
grădina ce-o tot ud
cu lacrimi, căci, într-însa, nu-L aud.

Voi, nimfe din Iudeea,
cât crinu-adie şi suav e fragul,
departe de ideea
de a ne trece pragul,
rămâneţi, – mult vă rog, şi cu tot dragul.

Iubitule, te-ascunde
şi, iscodind spre munte, din coclaur,
te-ntreabă: ea, de unde
cu-alai de fete,-n aur,
iveşte-se, – de nu din verde plaur.

Mirele:

Voi, păsări mai uşoare
ca aerul, voi, lei fără pereche,
voi, ciute domnişoare,
voi, cerbi, voi, munţi în zeghe
de nea, voi, fioroase nopţi de veghe,

pe zvonul lirei blânde,
pe cântecul sirenei, vă conjur,
să fiţi mai blânzi, mai blânde,
când, după albul mur,
mireasa-şi doarme,-n pace, somnul pur.

Intrat-a în incinta
grădinii dulci mireasa, cu uimire
şi-un trup ca hiacinta,
ce are să-l admire,
strângându-i-l la piet, iubitul mire.

Deasupră-ne, chiar măru-i:
sub el, logodnici fost-am şi-am tot sta
în, verde, umbra cărui’
te vei dezîntrista, –
aici unde-o-au spurcat pre maica ta.

Mireasa:

Ni-i patul între peşteri
de leu, în cel mai scump dintre iatace!
Împodobit de meşteri
în purpur şi,-ntru pace,
durat, – sub scuturi, auriu se face!

Şi, i-auzi, paşii,-n urmă,
ai fetelor ce, după tine, vin,
chemate, ca o turmă,
de fluieru-ţi divin
şi de aroma sfântului tău vin, –

din care bând, în taina
cămării-adânci, de jos şi până sus
pătată mi-era haina
de in, şi gândul – dus,
iar oile-mi, ia-le de unde nu-s.

Din pieptu-i, adăpost
făcându-mi, – întru dragostea aleasă
învăţăcel i-am fost,
nu vrabie prinsă-n leasă,
şi,-atunci, m-am juruit să-i fiu mireasă;

şi,-atunci, mi-am dat în gaj
tot sufletul, ca una ce nu are
decât să-i fie paj, –
căci turmă nu mai are
să pască, – ci doar dragoste mai are.

Văzută,-n şesul verde,
când n-o mai fi, vă rog să spuneţi cum
că-s oaia ce se pierde
de turmă, – că, de-acum,
doar iarba dragostei voi paşte-o,-n drum.

Din roză şi smaraldă,
vom face-o jerbă-n care,-ntr-adevăr,
cel care ochii-şi scaldă
va să rămâie făr’
de grai, văzându-mi-o sclipind în păr.

De-ajuns a fost o buclă
de-a mea, să te-ncâlcească-n laţ, jucând
pe gâtu-mi lung, – şi-o pâclă
să te cuprindă, când,
pe trupu-mi, ochii-ţi vor fi lunecând.

Privindu-mă,-ntreg harul
privirii tale-avea să mă pătrundă, –
curată ca paharul
în care, ca o undă,
juca privirea-mi, gata să-ţi răspundă.

Să nu mă judeci aspru,
iubitule, pentru culoarea-mi brună, –
n-am trup de alabastru,
dar carnea mea e bună
şi arde, când privirea ta mi-o-mbună.

Mirele

S-a-ntors columba mea,
cu verde ram în cioc, s-a-ntors pe arcă;
iar alba turturea
e ca nebună, parcă,
aflând că soţu-i are să se-ntoarcă.

Trăind în pustnicie,
în pustinicie şi-a făcut cuibar,
iar soţu-i, o pustie
are să-i dea în dar,
în care singuri fi-vor, – nu-n zadar.

Mireasa:

Iubimu-ne, drag mire,
privind şi munţi, şi văi până-n străfund
unde pâraie, fire
de-argint, urzesc pe prund,
intrând, apoi, în codrul cel profund.

Umbla-vom înde noi
pe-ascunsele jivinelor alodii,
prin grote negre,-apoi,
unde le-om fi cimotii
gângăniilor şi must om bea, de rodii.

Acolo-ai să-mi arăţi
ce sufletu-mi din parte-ţi mai aşteaptă
şi, în singurătăţi,
urca-vom nalta treaptă
de care-ai spus că inima ţi-i aptă.

O, noapte cu-adieri dulci
şi tril al filomelelor de gardă, –
când nu vrei să te culci,
căci nu-i să vrea să piardă
om, flacăra-ţi arzând fără să ardă.

Ne-, însă, privind nimeni,
Aminadab e lipsă la agapă,
cu proprii-i ipochimeni…
Călării, doar, spre apă
coboară, când, de ziuă,-ncet, se crapă.

 

Poezii mai de demult…

1.

ALTE EVENIMENTE, ALTE ZILE
(După o proză argeziană)

Când îl găsiră,-ntr-o zi, pe bătrânul abate Xavier din Meurthe-et-Moselle
hăcuit cu barosul sau cu muchia toporului,
până şi ’naltului cler, în cap cu episcopul, nu doar poporului,
i s-a pus pata că asasinul nu poate fi decât cel

ce-i râvnea locul, parohul ăl tânăr, pe nume Jérôme,
al subalternei biserici dintr-un mic sat din vecinătate,
carele, însă, a tăgăduit, cu obstinaţie şi seninătate,
că el ar fi fost ucigaşul numitului om.

„C’est pas moi qui l’ai assassiné” o ţinuse întruna
dinaintea Curţii cu Juri, tot mai convinsă de vina
junelui scelerat, – căruia-i tăiè gâtul ghilotina…
Numai că, după vreo zece ani, una

din enoriaşe, aflată pe patul
de moarte, i se spovedi noului preot, cum că ea e
cea care-l măcelărise pe bietul părinte Xavier
şi că, apoi, se dusese,-ntr-un suflet, în satul

vecin, la Jérôme, destăinunindu-i tot ce făcuse,
iar la anchetă, proces, eşafod, acesta din urmă tăcuse. Tăcuse.

2.

ZICALA LA ZI

Nu fur, nu mint,
nu beau furmint;
doar la Carrefour,
ce nu car, fur.