UN ALT REGAL DE POEZIE – Șerban FOARȚĂ – Alte rimelări

În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ…  Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”

Poezii de azi

1.

ADIO, MARX !

 

„De trecut, ne despărţim… răzând.”

 

Rădeau, de pe hărţi,

comitate şi mărci,

imuni la blestemele

celor învinşi;

rădeau, de prin cărţi,

monograme şi mărci

cu capul sau stemele

celor învinşi.

Rădeau, de pe case,

numele străzii, –

în numele urii

de clasă,-l rădeau;

păduri erau rase,

plus pomii ogrăzii, –

când, agriculturii,

terenu-l redau.

Rădeau, radiau:

adorau radiera,

ba chiar răzătoarea

de ras hrean şi ciocoi;

mai apoi, iradiau

(căci intraseră-n era

atomului) floarea

albastră, din noi.

Când n-àveau ce rade,

rădeau barba, – aceasta

nefiindu-i permisă

nici lui Barbă-cot;

aveau funcţii şi grade,

nu-şi serveau decât casta

şi o patrie promisă

unei raderi de tot.

*

De trecutul cel negru,

nu are decât

să se despartă

Karl Marx râzând;

omul nou şi integru,

omul posomorât,

o să se despartă

de-acesta, răzând!

 

 

16 iulie 1950. Brazilia-Uruguay: 1-2

 

Stăteam ciorchine-n jurul unui stîlp

cu megafon şi căutam un tîlc

în turuiala vajnicului speaker,

fără să ni se-aprindă cap vreun licăr.

Era un fotbal orb: juca Brazilia

cu-o ţară, pentru mine, preaciudată,

de care n-auzisem niciodată

la şcoală (nici acasă, în familia

mea,-n care un bunic trecuse-oceanul

în ’915, – însă nu-l

va fi tentat América do Sul,

ci North America). – Acum e, însă, anul

1950, fix

la jumătatea veacului Ics-Ics,

cînd, pe Estádio do Maracanã,

ce,-n Rio,-i aşezat mai hacana,

mulţimea ce, aici, trăia-n religia

balonului rotund, – din Iad, în Rai,

va fi căzut, rămasă fără grai,

când şutul greu al lui Alcides Ghiggia,

campioană a făcut din Uruguay…

 

1. S.

 

După ce,-n ’30, – nu ştiu dacă astro-

logii-au prezis-o – o făcuse cel

supranumit Divinul Stângaci, adică El

Divino Manco, alias Héctor Castro.

 

 

Tălmăciri

1.

 

MAX JACOB

„AŢI AUZIT DE MAISTRUL ECKART?”

Şi ce-mi ştiţi voi de-Albertus Magnus,
de Amalric din Bène? De prea
frumoasa Ebner, cea, cu Agnus
Dei, la Thöss, rămasă grea?

De Henric Seus? De Ruysbrock, supra-
numit „cel Admirabil”? Ori
de-acel ce,-n Cupertino, supla
făptură şi-o purta prin nori?

Dar Joachim? Şi-acele psalme
ale lui Tauler Ioan? Şi-acel,
la Şapte Maici, ţinut pe palme,
băiat ce-au pogorât din Cer?

Ce-mi ştiţi de Iacov Boehme? Ce
de Signatura Rerum? Nix?!
De Paracelse cel ce se
gândise la razele X?…

Cei dragi nu se cunosc ca lumea,
dar eu îi ştiu destul de bine:
cu toţii fi’nd, aceştia,-n mine,
chit că-mi duc traiul ca nelumea.

2.

Rainer Maria RILKE

Sonet către Orfeu

Ci asta e jivina care nu e.
Ei n-o văzuseră, iubindu-i, însă,
ținuta zveltă, coama, pas de mânză,
culoare-a ochilor ei calzi, – căpruie.

Dorind ceea ce nu era de-aieve,
dorința, iată, nu le fu-n zadar:
ei îi făcură,-ntr-înșii, loc și,-n dar,
i-l deteră, cu umbră și cu seve,

până se întrupă…Ci,-n crângul morn,
cu dor și vis hrănind-o, nu cu fân,
pe frunte,-i dete-n mugure un corn,

un singur corn, – pe care,-a străalint,
culcându-l, alb, pe-un feciorelnic sân,
fu prinsă-n claru-oglinzii de argint.

 

Poezii mai de demult…

OCTAVIAN SOVIANY

I

Deşi,-n april, născut (nu-n august),
în Taurul sfârşind în Gemeni, ~
poemele-ţi rotunde n-au gust
vernal, fiind, la carne,-asemeni

gutuii coapte-atunci când locul
Fecioara-l lasă dreptei Cumpeni
şi frunze cad, mai în tot locul,
ca peticele de pe lumpeni,

din pomul paradisiac
sub care, nu doar în brocarte,
dar şi-n pănură sau şiac,
mai îmblăneşti câte o carte

de versuri şi burleşti, şi grave,
şi care, Octavian, au gustul
gutuii acrişor-suave…
Or, ca sub Octavian, augustul,
ce-aş mai putea să-ţi spun e „Ave!”

II

„Domnea în Roma August, – era sub cer de mai…”
(Al. Macedonski, Avatar)

Şi, totuşi, o palinodie
s-ar cere: pentru că april
e-o lună-n care, pe-un copil
într-un landou deschis, l-adie

roz-albii piersici care,-n vânt
se leagănă, iar în roz albii,
curg râuri limpezi ce, din Alpii
înzăpeziţi, îşi iau avânt,

iar fetele-au cicori albastre
sub gene şi, visând confuze,-n
amurg, jăraticul de buze
îl simt pe florile din astre…

Iar astea-şi vor fi pus pecetea
pe-Aprilinatul cărui „Ave”-i
spun iarăşi, ~ după ce-i cer sclavei
lui Cretus, vinul care setea
n-o stinge,-ardent aşijderi lavei.

III

Fireşte,-i vorba de un punci,
iar nu de un Falern Faustus
băut, pe vremea lui Augustus,
de Cretus, ~ şi-i mai bine,-atunci,

lui Hoffmann (care nù zice
că Amadeus
nu e un Deus
musicae),

să-i faci o vizită, ca ălui
ce, chiar de-ar bea în rând cu rupţii
în fund, alchimicelor nupţii
li-i preot, ~ iar tu te dezvălui

drept cel mai devotat prepozit
al alambicelor lui… Prosit!