UN ALT REGAL DE POEZIE – Șerban FOARȚĂ

În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ…  Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”

Alte rimelări

1.

FABULA  CONTULUI  FB & A (VI)CONTELUI  (VI)CLEAN

În iazul contelui viclean
vicontele a prins un clean
pe care, vrând s-ajungă conte,
l-a dus, plocon, lu’ domnu’ conte;
care s-a prins, fiind viclean,
că era vorba de un clean
din propriu-i iaz, – al lu’ dom’ conte…

Morală:

Vicontele-a rămas viconte!

2.

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

Care este a lui Solomon

 

6.

Ci, preafrumoaso, unde-i el,

pe unde e, de nu-i aice?

Să-l căutăm, – dar nu în van,

ci până-l vom găsi,-mpreună.

 

– De mă-ntrebaţi unde e, oare,

am să vă spun că e la el,

e în grădina lui cu bună

mireasmă, unde-şi paşte turma 

cea albă şi culege floare

de crin… Iubitul meu e-al meu,

a lui şi doar a lui îs eu, –

a celui care-şi paşte turma-n

crinii grădinii-nfloritoare.

E-al meu; a lui, la rându-mi, îs.

– Iubito, cerul mi-a surâs

prin tine, cea frumosă cum

Ierusalimul, mândră cum

o oaste pe picior de luptă.

Întoarce-ţi ochii, căci mă tulburi

când, dintr-ai tăi, ai mei se-nfruptă.

Ţi-asemui părul cu o turmă

de capre,-n văi, în Galaad.

Ţi-asemui dinţii cu o turmă

de albe oi ce trec prin vad

ca să se-adape: toate-au gemeni

în pântece, – nu-i una stearpă. 

 

Iubito, buze ai asemeni 

cu-o panglică sau o eşarpă

de roşul celei mai vii purpuri;

iar glasu-ţi, şi duios, şi mândru,

cu care, glăsuind, mă tulburi,

mă farmecă precum o harpă.

O rodie dată-n două ţi-este

obrazu-ţi, când se-ascunde întru

zaimf… 

 

Îs şaizeci de regine,

optzeci de ţiitoare îs

şi o mulţime de femei

şi fete, – însă nu ca tine

prin care cerul mi-a surâs;

niciuna ţie nu ţi-i peste,

columba mea, minunea mea;

ea-i singură la maica ei

şi-aleasa maicii sale-i ea;

văzând-o, fete şi femei,

şi ţiitoare, şi regine

vor ferici-o… 

Ea e una,

iar ele întreba-vor: „Cine

e-această frumuseţe, oare,

care se-aseamuie cu luna

şi-aduce,-n zori, a tânăr soare

şi-a oaste pe picior de luptă?”

Eu pogorât-am în livadă

ca ochii-mi, printre nuci, să vădă

lăstarii văii şi să vadă

de-au dat podgoriile-n floare

şi de-au dat rodiile-n floare

din care gura se înfruptă

cu lăcomie de nabab

şi tot nu-i pare de ajuns.

 

– Acolo, sânii, în livadă,

am să ţi-i dărui, drept dovadă

că, făr’ de ştire, am ajuns

în carele lu-Aminadab.

 

Tălmăciri

1.

VICTOR HUGO

OSÂNDELE (VII, I)

 

Sunaţi, sunaţi, lungi goarne-ale cugetului! – Nù a

Făcut altfèl în fruntea oştirii lui, Iosua, 

Carele, dus pe gânduri, dar furibund proroc,

Suna din surlă-n jurul cetăţii, ca, din loc,

S-o zgâlţâie,-ncât riga, la-ntâiul zvon, se puse

Pe râs; râzând în hohot, la următorul spuse:

– Ţi-nchipui că cetatea-mi poţi s-o răstorni cu vânt? 

La cel de-al treilea, arca înainta cu-avânt,

Iar după ea gorniştii şi,-n urmă, oastea largă,

În vreme ce copiii din Ierihon, pe arcă

Scuipau, maimuţărindu-i pe trâmbiţaşi. Alt zvon,

Al patrulea, şi iată-i pe fiii lu-Aaron

Batjocoriţi de către muierile ce urcă

Pe şubredele turle şi,-n timp ce torc din furcă,

Aruncă pietre-n capul ebreilor. Curând,

Când goarnele sunară a cincea dată, – rând

Pe rând, suiră orbii şi-ologii, din înaltul

Cetăţii huiduindu-i pe cei de jos. Asaltul

Celei de-a şasea goarne,-l făcu să urce sus

De tot, pe craiul care, în turnul nesupus 

Nici fulgerului, unde şi-aveau lăcaşul pajeri,

Nu contenea să râdă: – Jidovii ăştia-s ageri,

De nu-i întrece nimeni, la surle; şi deştepţi

Adaugară,-n silă, bătrânii înţelepţi

Pe care-i prinde,-n templu, la sfat şi-n hâre, noaptea.

 

Se nărui cetatea, – la trâmbiţa a şaptea. 

 

2.

 

REINER MARIA RILKE

L I N I Ș T E A

 

Ridic mâinile (urechea ta asculte!):

un foşnet vag se-aude; e de-ajuns 

singur fiind, să taci, ca lucruri multe

tăcerea-ţi s-o asculte într-ascuns.

Ajunge, iată, să clipesc din pleoape

şi freamătul, iubito, li-l auzi.

Auzi-le-mi căzând pe ochii uzi,

acum, – dar tu, de ce nu mi-eşti aproape?

 

Mişcări fără urmare au să-şi lase

pecetea-n liniştea ca de mătase;

tresăriri minime au să rămână-n

perdeaua zării,-n chip de fald.

Fac să se-nalţe stele, în amurg,

cu, numai, suflu-mi cald.

Pe buze, olmurile-mi curg,

şi mă mândresc

că recunosc agila mână

a îngerului, de departe.

Numai de tine nu am parte,

de tine cea la care mă gândesc.