În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
ACHAT Ş-ACHAT
Simonei Popescu
Pisica soţilor Naum
(pe unde-or fi, tus-trei, acum?)
avea un nume, Japonica,
pe care, când voia, pisica-l
recunoştea, – iar când nu, nu
(ca în romanul lui Natsume
Sōseki, care-ncepe cu:
吾輩は猫である。名前はまだ無い。
„Sunt o pisică, însă nu
mi s-a dat, încă, niciun nume.”)
Ea avea, însă, un atu
pe care-un mâţ european,
Miorlau, Bombalurina, Otto,
Coricopat, ba chiar Malocchio,
nu-l poate-avea: umblând, din an
în Paşti, pe clape de pian
(cu placă de lemn scump sau bronz),
diezii o duceau la Tokio,
pe când bemolii, la Kioto, —
conform celui mai tainic plan
(rămas, până şi ei, abscons).
2.
E C C L E S I A S T U L
Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David,
regele lui Israel în Ierusalim
Ci, iată, Ecclesiastul spune
că toate îs deşertăciune,
cu toatele-s deşertăciune-a
deşertăciunilor, – căci, spune,
cu ce, din truda ce-o depune,
se-alege omul? Azi eşti june,
iar mâine eşti strigat bătrâne, –
ci doar pământu,-n veci, rămâne.
Răsare soarele şi-apune
unde-i e locul a apune.
Pe mers, spre miazăzi se pune,
spre miazănoapte,-apoi, se pune;
rotindu-se cu repejune,
se nasc vântoasele nebune.
Şuvoaiele o iau spre mare,
iar marea nu-i destul de mare
să le încapă; după care
se-ntorc, şi iar o iau spre mare,
spre-a nu-şi găsi îndestulare.
Goale-s cuvintele: nu are
să le grăiască omul, – n-are
loc ochiu,-n el, de-atâta zare,
urechea,-n ea, de zvon prea mare.
Ce-a fost are-a mai fi; ci are
şi altceva să fie, oare?
Nimic nemaivăzut sub soare.
Ălui de-o zice „Luaţi aminte:
ăsta e-un lucru nou”, aminte
aduceţi-i că-i mai cuminte
a-l socoti de dinainte
de noi; iar gura-mi nu vă minte
grăind: aducere aminte
nu-i pentru ce-a fost mai ’nainte,
nici pentru ce ne stă ’nainte
şi încă nu-i, – şi ne dezminte
şi-nchipuire, şi cuvinte.
Eu, Ecclesiastul, mai presus
de toţi ebreii, fost-am: rege-n
Ierusalim, – şi,-atunci, mi-am pus
inima-n doliu să dezlege
tot ce sub cer îi e supus
cutărei legi, şi care lege
e-aceea. Căci, pe om l-a pus
să se frământe şi dezlege
cele mai grele taine, Domnul,
până ce tihna-ţi pierzi, şi somnul.
Şi-am cercetat cu-nţelepciune
la cele câte-s pe pământ,
sub soare, şi, cu-amărăciune,
aflat-am că-s deşertăciune
şi căutare-s doar, de vânt.
Ce-i strâmb, mi-am zis, nu se va drege,
ce-i lipsă, nu-i de numărat;
Şi,-n sinea-mi, zis-am că sunt rege
peste-nţelepţi, şi împărat,
şi-s mai presus acum de ceia
ce, în Ierusalim, au fost
’naintea mea, şi că am cheia
a toate, – dându-le de rost.
Şi din atâta-nţelepciune
umplutu-m-am de-amărăciune,
căci toate îs deşertăciune
şi căutare îs, de vânt.
Nu-i noimă, alta, pe pământ,
decât ca, întru-amărăciune,
să dobândeşti deşertăciune,
în neodihnă şi frământ.
(Transpunere în versuri, Ș. F.)
Tălmăciri
1.
FRANÇOIS VILLON
B A L A D Ă
CE-O FĂCU VILLON LA RUGĂMINTEA
MAICII LUI, CA SĂ I SE ÎNCHINE, EA,
SFINTEI FECIOARE
Regină-n Ceruri, pre Pământ regină,
Regină peste bahnele din Iad,
Primeşte-o între-ai tăi pe o creştină
Nevrednică să-i faci spre tine vad, –
Şi care-s eu, ce în genunchi îţi cad.
Prea mare-i, când păcatele dau peste,
Stăpână, mila-ţi, făr’ de care este
Cu neputinţă, dincolo de nor,
În Rai să urci. Ce-ţi spun, nu e poveste:
În crezul ăsta vieţui şi-am sa mor.
Ci roagă-ţi Fiul, Maică,-n veci Virgină,
Să-mi ierte culpe,-n care nu recad,
Să-mi ia, cum Egipţiecei, orice vină
Au cum lui Theophil, – scutit de Iad
La ruga-ţi caldă ca un gros plocad,
Chit că-i slujise Nàgodei. – De-aceste
Mă apără, tu, vrednică de-o Veste
Ce ţi-o aduse-Arhanghelul, – în cor,
Slăvită de copii, bărbaţi, neveste.
În crezul ăsta vieţui şi-am sa mor.
Sărmană îs, pe oase-am prins rugină,
Şi, vârstnică, mă-mpuţinez şi scad;
Nu ştiu ceti, dar văd şi eu, Regină,-n
Biserică, pe muri, şi Rai, şi Iad;
Într-ăsta fierb în smoală ăi de cad,
Întâiu-i plin de trâmbiţe celeste, –
Mă bucură, precât de groază-mi este
De cestălalt. Fă-mi parte, căci mi-e dor,
De toate bucuriile aceste.
În crezul ăsta vieţui şi-am sa mor.
Vergură, ce-ai născut pre Cel ce este
În veci; care păcatul lumii-aceste
L-a luat asupră-i, carele, de peste
Lumină şi, de dincolo de nor,
Om s-a făcut, – prin jertfa-i dând de veste
Nou ev, în care Domnul, El, ne este.
În crezul ăsta vieţui şi-am sa mor.
Facebook
WhatsApp
TikTok
