În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu Șerban FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
T i z a n ã
grozavã grozamã
ziceai
grozamã grozavã
ziceam
uite-o-n grãdinã
ziceai
este-ngrãditã
ziceam
sã-i sãrim gardul
ziceai
¿dar body-guard-ul?
ziceam
lui o sã-i fierbem
un ceai
¿la ce sã i-l fierbem?
ziceam
la flacãra spadei
ziceai
¿a propriei lui spade?
ziceam
iar tu ziceai: sigur
(tãceam
apoi:) fã-i-l singur
ziceam
un ceai de grozamã
ziceai
¿crezi cã-i grozavã?
ziceam
cred cã din contra
ziceai
eu nu te mai contraziceam
2.
D A N I E L
… Cu cinci ani mai devreme, Turcea
plecase-ntâiul. Cel de-atuncea
nu mai era cel ce fusese
pe vremea care se dusese,
când ne jucam (deşi nu-n trei,
ci-n doi) de-a Craii lui Mateiu.
Şi-a fost, cred, într-un „bleak December”
când se gândise să transpunem
nu Craii,-n versuri, ci Remember,
ceea ce trebuia să spunem
şi altora, – fi’ndcă nuvela
făcea pereche cu acela
ce-avea, în carnea-i de petală,
un sânge rar, de nalbă pală…
Nici o vocaţie,-n rest, de schimnic,
afară de instinctul imnic,
şi mai deloc, sau vag, nevoia
unei subite metanoia, –
chiar dacă,-n şaptezeci, la ora
când mă portretura, la „Flora”
pe Bega,-l şi muşcase spinul
lui Rilke, el având suspinul
acelora ce, pradă unei
„Sehnsucht am Fenster”, nu-i cer lunei,
ci altei inimi de opală,
un sânge rar, de nalbă pală:
oftat al cărnii în săblaznă,
visându-se o sarcoplasmă
incoruptibilă şi nouă,
din, numai, lacrimă de rouă,
ce-atestă,-n verde de sepală,
un sânge rar, de nalbă pală…
Pe urmă, va fi fost cu el
ce-a fost, cândva, cu Thomas Becket:
era alesul unui ţel
ascuns, – iar noi ne dam în petec,
adesea, ignorând că-l spală
un sânge rar, de nalbă pală…
Eram închis ca-ntr-un ostròv:
abia-i vedeam, din an în Paşte,
pe Mazilescu sau Dimov,
şi nu aveam habar că-l paşte
pe Daniel, în capitală,
un sânge rar, de nalbă pală…
Şi-n noaptea când era priveghiul
(cea dintre,-n martie,-n şaptejnouă,
douăzeşopt şi douăjnouă),
scriam strădalnic, pentru vechiul
meu tânăr Turcea, o sublimă
şi inutilă holorimă:
În van, cu vântul, azi, prin osu-i
fluieră moartea, noua, – ud
fluieră moartea: n-o aud!
În van, cuvântul; azi, prinosu-i
în lacrimi: simple danii… El,
un sânge rar, de nalbă pală, –
uns înger, arde-n albă pală!
În lacrimi simple, – Daniel.
(Spectacol cu Dimov, Ed. Vinea, 2002)
Tălmăciri
1.
B e n j a m i n F o n d a n e
Omăt căzut [Neige tombée]
Omăt căzut, ninsori căzute-n secol,
departe hăt, în noaptea anilor şaisprezece,
ai mei… Tu, sânge-n clocot, uitat eşti, azi, sau rece;
şi cam la fel de-aievea ca al şaişpelea secol?
Crepuscul blând! Eşti, oare,-n colţul odăii mele?
Foc limpede,-mi pui ambră pe faţă şi pe membre?
Trecut-au anotimpuri; iar lunile Decembre
rostogolesc tot golul din butii pe pavele.
Omăt căzut! Ţii minte periplu-ţi printr-o carte?
Vii, tinerele fete intrau, cu gust de sare,
murind de cum dorinţa-mi mă îmbăta mai tare!
Cine-ar fi zis că numai de ea avea-voi parte?
Crepuscul blând! Pe cheiuri, ne suspinau, perechi,
cuvintele de-adio, câte nu poţi să numeri!
Ei, da, te sprijini încă pe aceşti fragezi umeri,
tu, sânge îndărătnic, mai dârz ca vinul vechi.
Omăt căzut! În bunul cămin, cu neastâmpăr,
ard alţi buşteni, azi, – însă cântând la fel. Am vrut
pentru-a-i da gurii tale, pe buze, un sărut
să mă cobor la Hades şi vina să-mi răscumpăr.
Crepuscul blând! Omătul va fi căzut. Prin secol,
e vântul şi e timpul, şi-un sânge-n clocot, tânăr.
Departe, unde-i anu-mi al şaişpelea la număr,
cu nù mult mai aievea ca al şaişpelea secol?
(1943, Timpul poemului)
DECEDAT LA AUSCHWITZ, LA ÎNCEPUTUL TOAMNEI (ANUME ÎN 2 OCTOMBRIE) A ANULUI 1944, – ULTIMA ZĂPADĂ A LUI BENJAMIN FONDANE VA FI FOST, PESEMNE, ACEASTĂ NEIGE TOMBÉE ÎN 1943. (Șerban Foarță)
Facebook
WhatsApp
TikTok
