În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu Șerban FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
LA BELLAIDE
La beauté d’une belette est d’ordre euphémistique,
celle de la bellaide consiste en sa laideur ;
je suis d’accord qu’il ne faut pas être un flatteur
et que pour l’aimer bien il faut être un mystique.
LA BELLAIDE
Frumusețea unei nevăstuici este puțin spus,
Cea a Belaide-ului constă în urâțenia sa;
Sunt de acord, nu fi lingușitor
și că pentru a-l iubi bine trebuie să fii un mistic.
2.
DESERT
„Comprendre que la couleur blanche est dans les œufs,
ce serait, selon Anaxagore [de Clazomènes], parler
de lait d’oiseau…” („Les Penseurs grecs avant
Socrate”)
Se pune la fiert
un litru şi-un sfert
de lapte, c-un pic
de vanilie (din plic)
şi zahăr (vreo două,
trei măsuri pline).
Albuşu-a cinci ouă
se bate,-apoi, bine
până devine
o horbotă albă
cu mici ochiuri fine
(ca guleru,-n halbă,
al berii), – din care
se iau, când e tare,
bulgăraşi cu o lingură
şi se lasă, vreo şapte
secunde, să fiarbă
(nu pe o singură
parte) în lapte;
după care se scot
pe platou, cu spumiera
(sau un polonic
frecat bine de tot
cu scrum sau cenuşe).
Laptele (care
continuă să fiarbă)
se toarnă,-apoi, peste
cele cinci gălbenuşe
frecate (vreo zece
minute) c-un pic
de zahăr, – şodou
ce se toarnă, în fine,
peste bulgării albi
ca nişte creste
abrupte de Alpi,
sau ca de Sierra
Nevada,-n mantou
de zăpadă de ou.
Se serveşte-n platou
de ceramică, rece.
3.
BLUES
Umbra crengilor în apă
nu trece cu ea odată.
Lacrima ce suie-n pleoapă,
când din inimă e dată,
nu se şterge în batistă;
plânsul murmură-n auz
ca o melodie tristă
a unui nostalgic blues.
Pajiştea-i umedă
de roua ierbii,
greu se încumetă
s-o pască cerbii, –
căci e amară,
pe reavăn linţoliu,
ca,-n călimară,
cerneala de doliu.
Zodia blues-ului e-albastră
ca un cer pe care-amurge,
vara, soarele, şi-o astră
licăre, iar apa curge,
făr’ de-a lua cu ea la vale,
de pe verdele taluz,
şi amarul ce, agale,
se preschimbă într-un blues.
Mişună cerbii,
în pâcla lunii,
lacrima ierbii
n-o vor niciunii, –
căci e amară,
pe reavăn linţoliu,
ca,-n călimară,
cerneala de doliu.
Tălmăciri
1.
- S. Eliot
LUNE DE MIEL
Ajunşi la înălţime, din Ţările-de-Jos,
Sunt la Ravenna,-n noaptea de vară, el şi ea;
E bine-ntre cearşafuri, dar umblă,-n sus şi-n jos,
Un batalion de ploşniţi. Şi-asuzi. Iz de căţea.
Întinşi pe spate, ambii şi-au depărtat genunchii
Umflaţi, pe care-i scarpini cu hămesite unghii,
După ce ţi-i descoperi. Eşti între somn şi veghe,
Şi te tot scarpini… Până la Sant’Apollinare
În Classe, ce coloane cu vârf de-acantă are
Şi e o renumită basilică, – e-o leghe.
Trenu-l vor lua la ora 8 fix şi, cu elan, o
Să-şi prelungească truda la Padova, Milano
Unde se află Cina şi-un birt mai ieftin. El,
Cu gândul la bacşişuri, mai are de-o duzină
De zile. Străbătut-au Elveţia şi niţel
Din Franţa… Iar în vreme ce-şi face, el, bilanţul,
Basilica – bătrâna,-n paragină, uzină
A Domnului – încape, într-însa,-ntreg Bizanţul.
2.
John Keats
LA BELLE DAME SANS MERCY
– Biet suflet, ce te face, oare,
Să bântui singur, când, pe lac,
E veşted stuhul fără floare,
Iar păsări tac?
De cine, nobil domn, amarul
Să-l porţi pe-aicea, eşti constrâns?
La veveriţe,-i plin hambarul
Şi grâu-i strâns.
Se-nnoură pe fruntea-ţi fir
De crin întru melancolie,
Iar în obraji, un trandafir
În agonie…
– O zână,-n pajişti de pripas,
Am întâlnit, umblând haihui,
Avea păr lung, uşure pas
Şi ochi silhui.
Cunună-i împletii, în fapt
De zi, din flori, şi cingătoare;
Părea, privindu-mă în rapt,
Că mult o doare.
Pe cal, ’nainte-mi o am pus,
Numai pe ea simţind-o, până
Târziu, – când îngâna,-ntr-apus,
Un viers de zână.
Dulci faguri de sălbatic tei,
Mi-aduse ea, şi fruct de frag,
Părând a-mi spune,-n graiul ei,
Cât i-s de drag!
La grota zânelor m-a dus,
Când şi mai tristă mi-a părut;
Peceţi de somn, pe ochi i-am pus
Un lung sărut.
Întinşi pe muşchiul umed, eu
Visat-am vis de neagră jale, –
Cel de pe urmă vis al meu
În recea vale.
Regi, prinţi, oşteni, trecând în vis,
Livizi ca moartea fără saţ,
„La Belle Dame sans Mercy – mi-au zis –
Te-a prins în laţ!”
Proroci lugubri, fără nici
Un pic de sânge, – umbre pale…
Când m-am trezit, eram aici,
În recea vale,
Prin care, iată, bântui: duh
Pribeag şi singur, – când, pe lac,
E veşted lujerul de stuh,
Iar păsări tac.
(1820)