UN ALT REGAL DE POEZIE – Șerban FOARȚĂ

În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”

Alte rimelări

1.

PSALMUL 136

Al lui David.

 

La râurile care curg

prin Vavilon, acolo stam

jelindu-ne întru amurg,

Sionul când ni-l aduceam

aminte, — după ce în ram

de salcie spânzurasem harfa,

pentru că-n stare nu eram

cântări să vindem, precum marfa.

Ziceau: „Cântaţi-ne cântări

de prin Sion!”, — dar cum să-l bucuri

pre Cel ce robul altei ţări

te-a fost făcut, şi-atunci când muguri

amari dădeau din pomii care,

cerniţi aidoma eşarfei

de doliu, numai viţe-amare

întreţeseau cu struna harfei, —

pe care n-ai decât s-o spânzuri

de ramurile unei sălci,

după ce lacrima, drept prânzuri,

o mesteci zilnic între fălci

şi limba-ţi, — nelipită încă

de cerul gurii tale,-acum

când ţi-aminteşti că,-n jale-adâncă,

acolo plânsem cât şezum.

Căci dacă te-aş fi dat uitării,

Ierusalime, robi fiindu-i

lui Vavel, şi,-n urâtul ţării

străine,-aş fi uitat să jindui

la tine, — dreapta mea, uitată

şi ea, mi-ar fi ajuns gătej,

iar limba mi-ar fi fost, pe dată,

lipită,-n gură, de gâtlej.

Ci să făgăduie tot omul

din sângele lui Israel

că, neuitând în veac Edomul

strigând: „Să-l nimicim pre el!”,

cu gândul la Ierusalim, —

intra-va-n ţara idolatră

şi că, acolo, orice prim-

născut va fi izbit de piatră.

2.

PSALMUL 21

Pentru sfârşit, despre ajutorul de

dimineaţă; psalm al lui David.

O, Doamne, Dumnezeul meu,

de ce m-ai părăsit?… Cuvinte

n-am, ca să spun ce necuminte

am fost, încât pot, noapte, zi,

să strig, că nu vei auzi, —

făr’ să mă cred, strigând, nebun.

Ci, Doamne, Carele-ai fost bun

cu Israel, când toţi ai mei

erau în lanţuri, iar pre ei

i-ai izbăvit, — tot întru Tine

nădăjduit-au, tot spre Tine

strigat-au, şi n-au tras ruşine.

Eu, însă, vierme, iar nu om,

mă cred, o drojdie umană,

vrednic de-ocară ca un pom

golaş şi veştejit de mană,

când alţii,-n râs, zic: „Aibe-l Domnul

în pază, căci se-ncrede-n El

încă de cându-şi dormea somnul

în sânul maică-sii, pre cel

ce strigă…” — Iar eu strig: De ce

m-ai părăsit pre mine, Doamne,

când grea primejdia,-n preajmă-mi, e,

iar ăi de ştiu doar să condamne

nu-ţi pot fi nicidecum aproape.

Mă-mprejmuie cirezi de bouri

iar eu m-asemui unei ape

care se varsă; zarea,-n nouri,

se-mbracă şi sporeşte seara,

tot osu-mi iese din ţâţâni,

iar inima-mi e cum e ceara;

n-am vlagă… Doamne,-n ce ţărâni

mă duci, eu ştiu că-s ale morţii:

jur-împrejurul meu îs câini

şi-s descărnat cum, numai, morţii,

muşcat de glezne şi de mâini, —

răufăcători aruncă sorţii

pentru cămaşa-mi, — căci mă pradă,

uitându-mi-se ţintă-n ochi…

Tu scapă-mi sufletul de spadă,

de colţii haitei, de deochi,

de gura leului; Te rog

mă scapă, Doamne, şi de cornul

năsâlnicului inorog, —

mi-i negru sufletul ca hornul,

iar Altul n-am, Cui să mă rog!

 

Tălmăciri

1.

Rainer Maria Rilke

IUBESC…

 

Iubesc orele sumbre ale făpturii mele

când simţurile-n foarte adânc au să coboare;

ca de prin vechi, scrisori adie-o boare

a vieţii-mi zilnice, istorisită-n ele,

ce-acum legendă-mi pare, dintre cele

mai de pe vremuri. Şi mă-nchipui om

cu două vieţi, în spaţii paralele.

Ci, uneori, m-asemui cu un pom

ce împlineşte,-n preajma unei cripte,

visul băiatului ce-am fost, – în jurul

căruia cresc mari rădăcini… Prea-purul

vis în mâhniri pierdut, în cânt şi-n manuscripte.

2.

Jacques Chessex

AH, CÂNTĂ, CÂNTĂ ÎNCĂ

Râset al fălcilor zici tu şi pubis ras

Egrenaj în timp al unor oase

Acolo unde buzele-mi nervoase

Obişnuiam să mi le las

Ah cântă cântă încă

Holda-i înalt-adâncă

Eretele pe aer

Se sprijină Un caier

De fum de-a lungul gardurilor vii

Unde cândva te aşteptam să vii

Dragoste cântă craniul cel lucios

Pe cerul soarelui de jos

Muză ce râde-n neguros pământ

Oscioare mângâiate la prânz de-un molcom vânt

Al pajiștilor verzi

Pe care-ai vrea şi tu să le dezmierzi.