În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
***
Siccome la pietra gittata nell’ acqua
aşa precum piatra
pe care-o simţeam scufundându-se-n vacua
lună a IV-a
a anului (altfel frumoasă şi care
cu ziua de naştere
a mamei se-ncheie şi-un vag aer are
de Prerenaştere
printre livezi între Lucca şi Genua
pe o şosea…)
fără a şti că e însăşi ingenua
inimă a
noastră ce astfel se pierde ne scapă
aşa precum piatra
aşa precum piatra-azvârlită în apă
gittata nell’ acqua
2.
MANNEKEN PIS
Ăi de ciocăneau seceri
şi secerau ciocane
au (stră)nepoţi tinègeri
cu moace-americane
ce,-n marginea piscinei
cu trepte de-alabastru,
pariază cum că cine-i
capabil, în albastru-i
ca-n filme, să se pişe
cât mai departe,-n ciuda
diverselor afişe
care-ţi indică buda
ca loc pentru micţiune, –
rămase, cum e logic,
la stadiul de ficţiune
de ordin urologic.
3.
NEGRE, ROŞII, VERZI
– Fă-mi, cu-aceste vorbe,-o frază;
dar să fii mereu pe fază:
pe niciuna să n-o pierzi…
– Ce cireşe-s astea, tată?
– Negre. – Păi, de ce sunt, iată,
roşii? – Fi’ndcă-s încă verzi!
Tălmăciri
R U T E B E U F [ cca 1245 – 1285 ]
CELE .IX. BUCURII
ALE MAICII DOMNULUI
XIII
Castelul eşti şi ’nalta stâncă
De-mpresurări netemătoare,
Tu eşti fântâna cea adâncă
Fără de care omul moare,
Din cer, sămânţa verde încă,
Pe câmp, o-mprăştii ca o boare,
Tu eşti columba ce-ţi mănâncă
Din palmă şi-un soţ unic are.
XIV
Tu eşti regina suverană
În scumpe straie floribunde,
Eşti steaua noastră suzerană
Iubită şi pe cer, şi-n unde, –
În care slava suverană,
Ca să ne mântuie, şi-ascunde
Lumina ei fără prihană
Ca soarele în pâcle-afunde.
XV
Cetate între turle grele,
Sceptru, la capete, cu două
Ghioage de dat iama-n rele;
Loc unde nu simţi că te plouă,
Nici vânt că-ţi şuieră pe piele,
Unde păcatu-n sfântă rouă
Va, pe vecie, să se spele, –
Balsam şi reazim ne eşti nouă.
XVI
Virtuţi câte ai tu nu are
Niciun alt sfânt: e-al tău belşugul:
Pajura eşti, Finìxul care
Din propria-i vrere-şi face rugul
Renaşterii… Eşti câmpu-n floare
Pe care nu-l răneşte plugul,
Smirna suav mirositoare,
Nădejdea ce ne dă jos jugul.
XVII
Cetăţii slavei, Doamnă blândă
Îi eşti, iar omul ţi se-nchină,
Toţi ispăşeam o grea osândă
Obştească; tu, de vechea vină,
Ne-ai uşurat; ne eşti izbândă
Asupra vanităţii, lină,
Lumina-ţi cade, renăscândă,
În oarba sufletului mină.
XVIII
Sfânt templu al Treimii Sfinte,
Prearoditoare glie făr’
De sad, lumină ce nu minte
A unicului adevăr
La care ia-nţeleptu-aminte,
Isop al celui ce-n răspăr
Nu ia smerenia, nici desminte
Că rozei, crinu-i este văr.
XIX
Cândva, femeia fără prunci
Era mult ponegrită; dar
Făcut-ai legământ atunci
Că fecioria ta în dar,
Făr’ să fi ţi se dat porunci,
Să i-o dai Domnului Sfânt, – iar
Întâiu-ţi legământ, de-atunci
Încoace, te-a umplut de har:
Facebook
WhatsApp
TikTok
