În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
Notarul scrie-n Cartea de naşteri, cu un stilus
(cu un condei, adică), un nume nesfârşit:
Johannes Crysostomus Wolfgangus Theophilus…
Şi,-apoi, copilăria lui Mozart ia sfârşit.
2.
Unde (ne) mor servitorii, valeții,
cameristele cu care domnii s-au
intersectat in treacăt sau
de-a mult mai lungul vieții.
(…)
Ce face-se, oare, cu-atâta credință ciudată
Când scris e ca totul să cadă-ntr-o rană;
Spune-mi, servitoare bătrână, bătrână
„Ce era odată ca niciodată?”
(„Spune-mi servitoare bătrână…”)
3.
DE POLO-POLO
Echipa galbenă de polo
a luat-o,-n taină, pe acolo
pe unde aerul mai dens e,
îngăduindu-ţi, în suspensie,
să stai, ca,-n apă, un corpuscul,
între-auroră şi crepuscul,
cât ţine întâlnirea dintre
aborigeni şi-ăi de-o să intre,
mai palizi, unii, sau mai rumeni,
în alb veşmânt de catehumeni.
Mai scump decât înotul, sportul
acesta cere porţi şi minge
(ca şi o pondere de sortul
unei ninsori ce n-ar mai ninge,
păstrându-şi fulgii-ntr-un suspans
de floculenţe, ca un dans
extatic şi atât de lent
că pare imobil!): o sferă
de leneşă montgolfieră
de gumă, ce stagnează-n aer
pentru ca,-n zboru-i indolent,
echipa galbenă de polo
să şi-o dispute,-n neîncaier,
nici pocnete de falsă armă,
o nesfârşit de lungă zi,
cu jucătorii de acolo, –
până ce mingea o să-nceapă
să cucăie şi să adoarmă
de-a binelea, când cade-n apă,
dar fără a o auzi…
Tălmăciri
R U T E B E U F [ cca 1245 – 1285 ]
CELE .IX. BUCURII
ALE MAICII DOMNULUI
VIII
Se cade-ntr-ajutor chemată
Să fii în hulă şi-uragan,
Eşti steaua mării, nestemată,
Eşti navă, ancoră, liman;
Cuvine-se a fi urmată:
Eşti floarea rodului uman
Şi eşti columba fără pată
Ce-i duce veşti celui sărman.
IX
Fecioară sfântă, ţi se-nchină
Mai-marii lumii-acestei ţie,
Tu, bunătăţii – rădăcină
Şi amintire vecinic vie
Salvatu-ne-ai de la ruină
Căci eram morţi, pentru vecie,
Sub raza soarelui şi, lină,
A lunii care blând îmbie.
X
Dacă nu tu, cea făr’ de vină,
Regelui slăvii, cin’ să-i fie
Crin, tron de aur scump cu fină,
În fildeş, albă broderie,
Măslin, răsură, albăspină,
Şi laur al izbânzii, – ţie
Dat fi’ndu-ţi să le fii afìnă,
De-a pururi vergură Marie.
XI
Tu, zveltul stâlp de fum eşti, iată,
Al smirnei mistuite-n soare,
De prin deşert suind, odată,
În cer, mai sus de tot ce moare,
Viţă de vie neudată
De om sau ploaie roditoare,
O, tu, violetă neviolată,
Grădină-nchisă şi în floare.
XII
Îi fu lui Sânt Ioan arătată
Priveliştea-ţi încântătoare:
Faţă cu şapte stele-ornată,
Veşmânt din lamură de soare,
Luna sub tălpi, – fapt care cată
A spune ce anume, oare,
De nu că treapta-ţi aburcată
E peste firea muritoare?
Facebook
WhatsApp
TikTok
