În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
GACE BRULÉ
***
Iarna rea, nici gerul nu
Te împiedică să cânţi,
Căci leac, altul, nu ai tu
Care inima-ţi frămânţi
Şi, de lacrimi, nu te zvânţi,
Căci frumoasa care-ţi fu,
Făr’ să-ţi fie, dată-n dar,
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
Când văzut-o-ai întâi,
Tocmai când dădeai să pleci,
Nu fusese chip s-amâi
S-o iubeşti atunci şi-n veci,
S-o iubeşti de moarte, deci,
Pe-a de prea frumoasă îi,
Şi-o iubeşti, poate,-n zadar.
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
Drag ţi-i s-o alinţi în gând
Şi s-o chemi cu un suspin
Uiţi, cu toate că plângând,
Că, în carne, ai un spin,
Când aievea şi deplin,
Ţi se-arată surâzând
În privaz ori sub umbrar.
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
Din gând, nu-i chip s-o alungi,
Ci nu ştii dacă şi ea,
Unei dragoste-ndelungi
I-ar răspunde cu a sa;
Ori un altul vrea să-şi ia
De-amorez… Iar eu, atunci
Aş muri de-atât amar.
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
Ce te macină e că-i
Greu să pleci în burgul său
Care-i plin de oameni răi
Ce vă tot vorbesc de rău.
Rămâi locului şi, zău,
Plângi că pân’ la ea n-ai căi,
Ci vămi, numai, şi hotar.
Dragă ţi-i ca nimeni, dar
Suferi că o vezi prea rar.
Tălmăciri
1.
MAX JACOB
SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL
Pe vărul Domnului Isus
îl ferecaseră-n fiare;
era un sfânt, drept pentru care
Botezătorul i s-a spus.
Irod mergea aproape zilnic,
trezit din câte-un sumbru vis,
să ceară sfatul celui silnic,
din ordinu-i regal, închis.
Ci două dame, ca un cui
de ascuţite,-n casa lui
erau: consoarta şi-o odraslă
a ei, – care, la un chiolhan,
ştiindu-i vanitoasa maslă,
i-au cerut capul lui Ioan.
2.
FRANCIS JAMMES
VA NINGE-N DOUĂ ZILE…
Va ninge-n două zile, sau trei; iar mie-mi place
să-mi amintesc o seară de-acum un an. Şedeam
la sobă, tot pe gânduri. De-aţi fi-ntrebat ce am,
v-aş fi răspuns că nu am nimica, daţi-mi pace.
M-am tot gândit, la mine-n odaie,-acum un an,
în vreme ce afară cădea zăpada-n pripă.
Am cugetat degeaba. Trag din aceeaşi pipă
de lemn cu cap de ambră, ca şi acum un an.
Vechiul meu scrin de paltin miroase tot a verde.
Dar eram prost, căci astea nu-s de schimbat, şi îi
o hachiţă neghioabă să vrei să te râzgâi
c-un rămăşag pe care ştii bine că-l vei pierde.
Mă-ntreb la ce-i bun gândul şi-atâta vorbărai.
Sărutu-i mut şi mută e lacrima amară,
iar paşii de prieten, întrauziţi pe scară,
te mângâie, vorbindu-ţi, cu toate că n-au grai.
Am botezat şi aştrii, de parcă ei, în largul
celest, ar ţine seamă de asta. Nu ne cer
nici mândrele comete părerea când, pe cer,
apar din voia proprie, nu dintr-al nostru calcul.
Şi-apoi, unde-i tristeţea-mi de-acum abia un an,
de care ca prin ceaţă-mi mai amintesc. Iar dacă
m-ar întreba vreunul, eu l-aş ruga să tacă,
precum şi astă-iarnă, de-ar fi-ntrebat ce am.