În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
DIALOGUL NORILOR CU MAREA
În cer, egrete,-n cer, crep roşu
în, toarse, caiere de nori.
Balconul cerului, în mare
bal, conul cerului. În mare,
întoarse caiere de nori.
În cer, egrete,-n cer, crep roşu
în, moar, terasele de nori.
În norii: flame, gladii, yole,
în oriflame, gladiole,
în, moarte, rasele de nori, –
în ce regrete,-ncerc reproşu’
orfan, dosindu-l, să i-l fac
or’, fandosindu-l, să i-l fac!
În cer, egrete,-n cer, crep roşu…
2.
ELEFANTUL
Astăzi suntem elefanţi,
uite-aşa avem o trompă;
avem fildeşi eleganţi
fără carii, fără plombă.
Drag ni-i coloritul sur,
avem unghii mari şi albe,-n
verdele de primprejur,
care,-adesea, bate-n galben.
N-avem glezne dar, la drum,
pe picioarele cam boante,
delicat păşim precum
baletistele pe poante.
Pentru puiul nostru nu-i
vreo primejdie dacă,-n fugă,
umblă pe sub noi, haihui,
când e ora lui să sugă.
Stăm pe loc, dintr-un îndemn
neştiut, când dăm de oase
de biet elefant, şi, demn,
de departe, le miroase
trompa noastră aducând
a semn de-ntrebare (însă
fără de răspuns), pe când,
în piept, inima ni-i strânsă…
Pe-o ţestoasă, câte trei
stăm şi,-n timp ce-abar ea n-are,
de pe carapacea ei,
ţinem lumea în spinare.
Tălmăciri
1.
Paul Verlaine,
CÂNTEC DE TOAMNĂ
Cât mă-nfiori
Plâns de viori,
Al toamnei
Ce,-n inimi, tern
Răsuni etern!
Și, Doamne,-i
Un ceas fatal
Când mă fac pal
Și sacri-mi
Par anii duși,
Aminte-aduși
În lacrimi.
Și-un vânt haihui,
În voia lui
Mă poartă,
Ce-o frunză, vrea
Să fiu, – negrea,
Dar moartă.
CHARLES D’ORLÉANS
Baladă
Ajuns-a,-n Ţara-Frâncă, veste
Cum că aş fi murit. E drept
Că nu îndurerându-i peste
Poate pre cei ce pe nedrept
Mă duşmănesc. Iar ceilalţi, drept
Iubindu-mă, şi de la sine,
S-ar fi mâhnit să nu mai fiu.
Aflaţi cu toţii de la mine
Că şoricelu-i încă viu.
Har Domnului, nu-mi joacă feste
Nici sănătatea. Şi aştept
Ca pacea (care-n somn lung este,
Pe când războiul e deştept),
Trezindu-se, – inima-n piept
Să ni se veselească,-n fine.
Şi bată-i Domnul şi-al său Fiu
Pe ăi la care nu li-i bine
Că şoricelu-i încă viu.
Aşijderi îs, vă intre-n ţeste,
În faptul Primăverii. Drept
Este că Toamna, într-aceste,
Vine să-şi ceară propriu-i drept;
Dar nu-i deschid, nici nu mă-ndrept
Spre poarta casei ei. Nu-mi vine
Să-l fac să plângă, nici nu ţiu,
Pe clironomul meu. Ce bine
Că şoricelu-i încă viu.
Nu ţineţi doliu după mine;
Veşmântul sur şi postăviu
E-un chilipir şi-o viaţă ţine…
Da, şoricelu-i încă viu.
Facebook
WhatsApp
TikTok
