În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Alte rimelări
1.
2017 ŞI 5′
La 5′ după miezul
acestei nopţi de dintre* ani,
când γ-şi regăseşte #-ul
pierdut prin spini & bolovani**,
noi ne gândim 1-ii la alţii
şi-alţii la 1-ii, 1-eori,
sub, câteodată, mai înalţii
sau scunzii, deocamdată, nori –
pe care jerbe de-artificii
desfoaie, meduzeiform
sau radial precum aricii
de mare, un jupon enorm…
––––––
* Cum ar fi spus Nichita. (Restul, adică
„noaptea dintre ani”, spune TV[R]-ul.)
** Cum ar fi spus Arghezi.
2.
NU-I GREU…
Nu-i greu să-ţi faci un sceptru dintr-un târn;
nu-i greu să-ţi faci un nas prelung sau cârn
dintr-un vechi morcov sau vreun păstârnac;
nu-i greu să te prefaci în prostănac;
nu-i greu să-ţi faci doi ochi dintr-un tăciune;
nu-i greu să ţi se strige „Moş Crăciune!”;
nu-i greu să-ţi pui un spart ţucal pe cap
în chip de chivără sau de potcap;
nu-i greu să-ngheţi, spre ziuă, în ogradă…
E greu să te faci clovn când nu-i zăpadă!
Tălmăciri
1.
Heinrich Heine
L O R E L E I
Nu pòt şti de ce-mi este
Inima-n doliu, când,
Străveche, o poveste
Îmi stăruie în gând.
Mai rece seara-mi pare
Iar Rinul curge lin;
Doar munţii ard în zare
Sub soarele-n declin.
Şi vezi, atunci, o zână
(Bălai e părul ei)
C-un piepten într-o mână,
Pe cel mai vajnic stei;
Iar pieptenul de aur
Şi-l trece lung prin păr
Şi cântă pe coclaur
O melodie făr’
De-asemănare, una
Ce prinde-n mreaja ei
Năierul care,-ntruna,
Priveşte doar spre stei,
Iar nu-ntr-adânca undă,
Ce-nghite luntrea-i, vai!
Iar vraja ce-l scufundă
E-a zânei Lorelei.
2.
John Keats
LA BELLE DAME SANS MERCY
– Biet suflet, ce te face, oare,
Să bântui singur, când, pe lac,
E veşted stuhul fără floare,
Iar păsări tac?
De cine, nobil domn, amarul
Să-l porţi pe-aicea, eşti constrâns?
La veveriţe,-i plin hambarul
Şi grâu-i strâns.
Se-nnoură pe fruntea-ţi fir
De crin întru melancolie,
Iar în obraji, un trandafir
În agonie…
– O zână,-n pajişti de pripas,
Am întâlnit, umblând haihui,
Avea păr lung, uşure pas
Şi ochi silhui.
Cunună-i împletii, în fapt
De zi, din flori, şi cingătoare;
Părea, privindu-mă în rapt,
Că mult o doare.
Pe cal, ’nainte-mi o am pus,
Numai pe ea simţind-o, până
Târziu, – când îngâna,-ntr-apus,
Un viers de zână.
Dulci faguri de sălbatic tei,
Mi-aduse ea, şi fruct de frag,
Părând a-mi spune,-n graiul ei,
Cât i-s de drag!
La grota zânelor m-a dus,
Când şi mai tristă mi-a părut;
Peceţi de somn, pe ochi i-am pus
Un lung sărut.
Întinşi pe muşchiul umed, eu
Visat-am vis de neagră jale, –
Cel de pe urmă vis al meu
În recea vale.
Regi, prinţi, oşteni, trecând în vis,
Livizi ca moartea fără saţ,
„La Belle Dame sans Mercy – mi-au zis –
Te-a prins în laţ!”
Proroci lugubri, fără nici
Un pic de sânge, – umbre pale…
Când m-am trezit, eram aici,
În recea vale,
Prin care, iată, bântui: duh
Pribeag şi singur, – când, pe lac,
E veşted lujerul de stuh,
Iar păsări tac.
(1820)
Facebook
WhatsApp
TikTok
