UN ALT REGAL DE POEZIE – Șerban FOARȚĂ

În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ…  Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”

 

Alte rimelări

1.

PLACE DE LA CONCORDE

Istoriseşte Jules Michelet
(care-i o stradă-n Bucureşti)
că poţi să te afunzi, că eşti
prins într-o carte,-aşa cum e
ciudatu-i personagiu care,
citind şi-n vreme ce sentinţa
i se rostea, şi când şedinţa
se ridicase, iar în zare,
se profila (în, astăzi, Place
de la Concorde) doar ghilotina
(care intrase în rutina
cotidiană), – la un pas
de eşafod şi,-apoi, pe el,
ghilotinabilul aparte
nu-şi va fi ridicat din carte
privirile în niciun fel,
iar când din rând, în fine, iese
spre-a sta cu faţa-n jos, pe lemn, –
o-nchide, după ce-a pus semn
la fila unde rămăsese.

2.

Germain Nouveau

LA  SFINȚI

 

Şi dacă mai cuminţi am fi

Şi,-n rugăciuni mai lungi, mai scurte,

Ne-am trece fiecare zi,

La suflet, de ne-am limpezi,

Eu, unul, nu aş fi în curte.

 

Şi dacă, după vechi ceasloave,

Am îngâna, pe seară,-n cor,

Cu glasuri limpezi şi suave,

Ca îngerii din ceruri: Ave…,

Eu, unul, nu aş fi în cor.

 

Şi dacă,-n zori, cerului clar,

Binevoind să ne asculte,

I-am cere, noi cei făr’ de har,

Credinţa bietului pescar,

Eu, unul, nu aş fi în curte.

 

Şi, după stingere, pe pat,

Un foşnet dulce-adormitor,

Cu chipu-n perini îngropat,

De-am auzi, de-Ntraripat,

Eu nu aş fi în dormitor.

 

Şi dacă omu-ar fi dispus,

De dragu-apropelui, să-şi uite

De sine,-aşa cum s-a fost spus,

De Domnul nostru Iisus,

Eu nici atunci n-aş fi în curte.

 

Şi, la Bicètre, noi, nebunii,

Pe frig ori soare orbitor,

De-am fi creştini în cursul lunii

Şi, vorbitor, de-ar avea unii,

Eu nu aş fi la vorbitor.

 

Căci făr’ de-Acela, care umblă

Să ne dea chipul său diform,

Cine-ar vedea trudita-mi umbră

De om, în curtea asta sumbră

Şi-n dormitoru-n care dorm.

 

 

Tălmăciri

 

1.

FRANCIS  JAMMES

VA NINGE-N DOUĂ ZILE…

Va ninge-n două zile, sau trei; iar mie-mi place
să-mi amintesc o seară de-acum un an. Şedeam
la sobă, tot pe gânduri. De-aţi fi-ntrebat ce am,
v-aş fi răspuns că nu am nimica, daţi-mi pace.

M-am tot gândit, la mine-n odaie,-acum un an,
în vreme ce afară cădea zăpada-n pripă.
Am cugetat degeaba. Trag din aceeaşi pipă
de lemn cu cap de ambră, ca şi acum un an.

Vechiul meu scrin de paltin miroase tot a verde.
Dar eram prost, căci astea nu-s de schimbat, şi îi
o hachiţă neghioabă să vrei să te râzgâi
c-un rămăşag pe care ştii bine că-l vei pierde.

Mă-ntreb la ce-i bun gândul şi-atâta vorbărai.
Sărutu-i mut şi mută e lacrima amară,
iar paşii de prieten, întrauziţi pe scară,
te mângâie, vorbindu-ţi, cu toate că n-au grai.

Am botezat şi aştrii, de parcă ei, în largul
celest, ar ţine seamă de asta. Nu ne cer
nici mândrele comete părerea când, pe cer,
apar din voia proprie, nu dintr-al nostru calcul.

Şi-apoi, unde-i tristeţea-mi de-acum abia un an,
de care ca prin ceaţă-mi mai amintesc. Iar dacă
m-ar întreba vreunul, eu l-aş ruga să tacă,
precum şi astă-iarnă, de-ar fi-ntrebat ce am.

 

2.

FRANCIS  JAMMES

CICĂ…

Cică, la miezul nopţii Crăciunului, în staul,
stau boul cu asinul de vorbă,-n umbra sfântă.
Eu cred. De ce n-aş crede-o? Atunci, pe cer, de aur
sunt stelele ca nişte monstranţe,-n noapea sfântă.

E taina celor două făpturi şi-un an de zile
o ţin. Nu s-ar prea spune. Eu, însă, ştiu că ei
ascund şi alte-arcane sub frunţile umile,
o ştiu pentru că ochii lor se-nţeleg cu-ai mei.

Ei le sunt buni prieteni păşunilor cu floare
de iniţă albastră cum e în cer, cu floare
de mărgărite care,-mbrăcate-n alb, au doar
duminică şi nicio zi, alta,-n calendar.

Ei le mai sunt prieteni şi greierilor cari
liturghisesc spre seară şi-au capetele mari,
în timp ce campanula e-un fel de campanilă,
iar lujerul lucernei aduce a feştilă

Nici boul, nici asinul nu suflă nicio vorbă
despre acestea, fi’ndcă sunt simpli,-ntr-adevăr;
şi tot ei ştiu că,-n viaţă, nu orice adevăr
e bun să-l spui oriunde, oricăruia… Nici vorbă.

Eu, însă,-n toiul verii, când, frimituri de aur,
albine zburdă-n jurul asinului, abia-mi
ţin plânsul şi nădăjdui, jambiere de aba
să i se pună, totuşi, de cum e scos din staul.

Şi aş mai vrea ca boul care, şi el, vorbeşte
cu Domnul, între coarne să aibe-un strat de iarbă,
să-l apere de crăpet, când ziua stă să fiarbă
şi muştele-l înţeapă, iar soarele-l orbeşte.