… Atunci trebuie sa încercați să priviți România cu ochii unui străin care vine pentru prima oară aici. Este vorba de acea privire curată, curioasă și atentă la tot felul de nuanțe care nu se găsesc deloc în spațiul lor. Trebuie să aveți privirea pisicii care a stat în casă luni de zile apoi este scoasă brusc afară. Orice fir de iarbă o face să tresară, ține ochii larg deschiși și savurează lumea prin filtrul fricii și al admirației. Este o combinație a celor două. Tot astfel trebuie să priviți și dumneavoastră propriul spațiu mioritic. Îmi imaginez un profesor universitar de la Sorbona sau de la Oxford, care predau cu înverșunare despre operele celor amintiți, eventual adăugându-l și pe Tristan Țara (sau Tzara, după cum doriți)… Sărmanul om nu se află decât deasupra lucrurilor. Dacă vrea să vadă efectiv cum au ajuns aceștia să construiască acea operă, care din punctul nostru de vedere nici nu a necesitat atât de multă imaginație, ci doar o fină descriere a realității absurde și nuanțate din spațiul acesta mioritic, atunci el este obligat efectiv să facă multiple vizite în țara noastră și să trăiască pur și simplu cotidianul. Atunci și numai atunci o să înțeleagă deplin esența absurdului teatral, abstractul ficțional al vieții și morbidul și descompunerea cadaverică a omenirii. Iar din toate acestea pot ieși opere de artă! Sigur! Vreți să spuneți că nu stau lucrurile așa? Păi să privim cu „acel ochi”! Cum vi se pare vorba aceasta de duh care plutește peste noi și despre care am mai vorbit? Este vorba despre întrebarea românului: Oare există viață înainte de moarte? Cât de esențial românească este zicala aceasta! Apoi, cum să ai vreun dram de optimism când încerci să faci un lucru banal, anume să mergi la școală, ca profesor sau ca elev și/sau student și după un sfert de oră începi să te întrebi de ce îți clănțăne dinții în gură…. Ah, nu pentru că ești în comunismul negru în care, vă mai aduceți aminte, stăteam cu toții cu mănuși în mâini și bateam din picioare ușor, ca să nu facem zgomot, pentru că în clasă erau minus 5 grade, iar noi trebuia să arătăm că suntem martiri pentru Țară și că rezistăm fără să cârtim. Nu, ci pentru că după 23 de ani de la căderea comunismului, când ne-am deplasat cu continent cu tot în Europa, când avem Mercedes S Classe și servicii publice îmbibate de democrație, noi tot în frigul acela stăm… Și la fel ca și atunci, nu cârtim. Există oare loc de optimism aici? Sau, cât de absurdă poate fi piesa pe care o jucăm când locuitorii unui oraș, să zicem Târgoviște, care este încojurat de ape curgătoare și stă pe o mulțime de pânze freatice, prețul apei potabile este inexplicabil? Apoi, nu asta face absurdul… Să zicem că este greu de tratat apa, că este greu de transportat la 2 atmosfere (oare?) prin țevăraie până la pârlitul de la etajul 3 în casă. Dar Compania trebuie să fie vigilentă, pentru că pârlitul face de fapt să crească prețul apei, pentru că lasă robinetul deschis. Atunci să îi punem apometre. Să îl obligăm să le cumpere de la noi, de la Companie, că românul este hoț și umblă cu ocaua mică la apometru. Dar apoi pârlitul se adaptează și inventează ceva… pierde apa pe undeva, nu se știe pe unde, prin beci sau pe sub trotuar…. Atunci să avem o nouă idee, să îl obligm acum să mai scoată un apometru în fața ușii, nu-i o idee minunată?! Adică să mai scoată iar bani din buzunar, să dărâme casa și să să se simtă ca-ntr-o uzină de pe timpuri, cu gaze, cu conducte de apă, cu presiometre, cu manometre, cu robineți, cu calculatoare, cu televizoare, cu apometre roșii și albastre, cu centrale etc. Adică să se simtă românul ca la NASA, important și științific. Și asta doar așa, ca să avem noi siguranța, adică cei de la Companie, că pârlitul nu fură în somn, din beci, vreo picătură de apă, care este scumpă precum… apa beduinului. Orwell ar plânge în pernă dacă ar vedea că ideile lui sunt depășite de realitate. Oare cum ar arăta acea sculptură abstractă în care ar fi înfățișați niște elevi decedați, împreună cu profesorul de la catedră, pentru că i-a luat… somnul? Adică, după cum bine știți, frigul te ademenește în somn, iar personajele din clasă încep să ațipească încet-încet și o senzațe de bine pune stăpânire pe ei. Dacă priviți grupul statuar veți vedea chiar că încă zâmbesc. Frigul i-a luat din somn și i-a dus spre moarte! De ce? Pentru că facem ceva economie la gaze. Cum să dăm căldură din octombrie? Păi asta este contra naturii. La iarnă ce mai facem, se întreabă plin de înțelesuri românul verde.
Prietenul meu francez care stă în Târgoviște pentru o lună pentru a savura toate acestea mă învață de fapt să privesc cioraniano-brâncușiano-ionescian propria existență. Ce să îi răspund oare la mirarea-i pertinentă pe care mi-o etalează precum pisica de mai sus: „nu înțeleg de ce sunt atâtea fire de troleibuz întinse prin tot orașul, dar nu am văzut în viața mea unul singur, și vin aici de 4 ani?!” Oare câți târgovișteni se mai întreabă acest lucru?! Pur și simplu trăim cu acele fire de cupru (of, dacă ar ști ei ce „haur” stă deasupra capetelor noastre…) iar noi nici măcar nu le mai vedem. Oare câte alte astfel de absurdități invizibile ne fac existența mai interesantă? Știți cum se vede Orașul subteran al Târgoviștei? Știți măcar că există unul? Bate cu mult catacombele Parisului! Este vorba despre Pavcom, sau cum știu unii, despre Circul Foamei. (Numele trebuie să îl lase cu buza umflată pe Ionescu, sigur!) Legenda era odată că ar fi o parte a lui Adrian Năstase, primul nostru ministru curat și care a făcut atâtea pentru noi. Acolo se duc iar pârliții să facă cumpărături. Este beznă cumplită printre măsline, ecouri ciudate și frici inexplicabile când rămâi într-un culoar singur și un cumpărător te izbește fără să vrea și sare inima din tine, și vezi munți de haine chinezești lângă pulpe de porc agățate în tavan, plasticul colorat al unor lighene și găleți și piese de mașină, munți de hârtie igienică și detergenți. Iar din toată această poveste din subterană vezi fâlfâind undeva, într-un capăt de culoar, niște rochii de mireasă, albe și imaculate. Prin bezna aceea chiar ai impresia că ai intrat în altă lume în care niște fantome ale unor mirese suspendate se întretatie cu câte vreo babă semi-oarbă care cară în brațe vreo șase cartoane cu ouă proaspete și se avîntă pe o scară de piatră udă de condens.
O altă ocheadă îmi arată că suntem oameni principiali! Iar prin principiu trebuie să înțelegeți ceea ce se înțelege în matematică prin acest cuvânt, axiomă ce trebuie luată ca atare și nu necesită demonstrație! 1. Nu trebuie să critici pe nimeni, nici măcar o situație, căci acea situație poate că un om a provocat-o și atunci înseamnă că ataci Ființa lui. Poți fi dat afară din post pentru așa ceva sau chiar să fii bătut! 2. Lasă că merge și așa! Orice faci, de la turnatul asfaltului sub ploaie până la înșurubatul becului în casă, ascultă de acest principiu în orice acțiune practică ești împins să faci. 3. Vom vedea! Nu îți face niciun plan exact pentru un timp mai departe de două ore. Nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla și atunci ai muncit degeaba la plan. 4. Mai bine mai mult decât mai puțin! sau varianta contrasă: Lasʼ să fie! Valabilă oricând și în orice situație ce presupune o cantiate anume! 5. Românul se pricepe la orice! Trebuie respectat și lăudat pentru faptul că există, în primul rând, apoi, dacă are un talent deosebit, cum ar fi acela de a avea o mașină sau de a avea un sân care poate să ducă specia mai departe, hrănindu-l, atunci trebuie să acordăm tot respectul pentru aceste lucruri. A fi într-un post anume, chiar și picat acolo prin alegeri democratice ale unor alte valori umane asemenea ție, acest lucru înseamnă că ești echivalentul lui Dumnezeu. Deci comporă-te în consecință: fii arogant, îngâmfat, ca să se vadă superioritatea și valoarea, foarte ușor iritabil, la o muscă ce bâzâie la geam până la critica vreunui alt individ. Aici se potrivește de minune acea glumă care circula printre proaspeții bacalaureați care discutau subiectele la matematică. „Mi s-a cerut să dau valori lui x. Dar cum să dai vreo valoare lui x, când de fapt cu valoare doar te naști?!”
Oare credeți în continuare că Cioran, Ionescu sau Brâncuși ar fi putut exista fără acest spațiu mioritic atât de ondulat?
POMPILIU ALEXANDRU este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea VALAHIA, artist fotograf, absolvent de CARABELLA și are leafă mare, de octombrie…
Citeşte şi
Episodul șase din NERO, BRAC GERMAN, romanul foileton al scriitorului Ionuț CRISTACHE…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin VAENI…
EVENIMENTE ÎN AȘTEPTARE, cartea de poeme a marelui actor Puiu JIPA…
REVENIRI, un interviu excepțional cu târgovișteanul Ștefan POPESCU…
INTERFERENȚE, adică pompijipisme…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu Radu STATE, doctor în istorie…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
Puiu JIPA și AȘAO LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrică de fiecare sâmbătă…
Daniel TACHE, doctor în filologie și CULTURA ONLINE…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan Mihai VLĂDUCĂ, din Anglia mohorâtă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
