ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Trei semne de martie

1. Rasism, rasism „onorabil”, narcisism și Toni Morrison

 

   Una din armele cele mai murdare aruncate pe piața discursului public american (și nu doar acolo) este cartea rasială. Semințele puse în timpul administrației Obama au dat în floare în timpul administrației Biden și fac ravagii. Poate cea mai dezgustătoare imagine pe care am văzut-o în acești ani a fost cea a unei fetițe de cinci, șase ani, aflată între părinții ei și având agățată de gât o bucată de carton pe care se putea citi „Mi-e rușină că sunt albă”. M-am întrebat atunci, cum o fac și azi, ce va avea de spus părinților ei fetița de azi, când va avea 20 de ani. Asta, dacă nu cumva procesul de mancurtizare la care e supusă acum de părinți își va fi atins scopul în mod iremediabil.

   Există, pare-se, și un rasism „onorabil”. Vârfuri ale administrației Biden, inclusiv președintele, luptă împotriva rasismului avându-l drept partener de cruciadă pe unul dintre cei mai murdari rasiști americani – Al Sharpton. Și nu doar pe el. Și nu doar administrația Biden. 

   Toni Morrison a spus-o cum nu se poate mai potrivit – există o singură rasă, rasa umană, restul este un construct: „There is no such thing as race. None. It’s just the human race. Scientifically, anthropologically, race is a construct.”

Desen & Ⓒ DION

 

   Nu lipsesc nici episoadele unui rasism involuntar, produse ale unui narcisism exhibat printr-un torent neîntrerupt de trăncăneală ba „academică”, ba publicistică, ba mai nu știu cum. Cei loviți de așa ceva dau lecții despre toate cele, din spatele unor catedre de chirpici moral. În ziua de 7 martie, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat o hotărâre definitivă. Cunosc prea bine personajul în cauză spre a repeta ce am spus în urmă cu trei ani – are foarte multe „calități”, dar rasist nu este. Numai că, mai de fiecare dată când face un pas greșit, încearcă să se justifice cu mijloace rizibile, care fac să pălească eroarea. În cazul respectiv, s-a apărat astfel: „Nu trăiesc în România, nu cunosc o mulțime de detalii.”

   Eu, unul, nu cunosc trăitor de origine română stabilit în străinătate care să-și publice, de atâția ani, mai mult, mai des, săptămânal în două trei locuri, considerațiile despre România decât personajul în cauză. Tinicheaua definitiv legată acum de coadă nu face decât să se adauge salbei de zurgălăi ai ridicolului în care s-a scufundat de multă vreme.

   Cu tot respectul pentru deciziile ÎCCJ, cea de acum îmi pare una apăsat colorată de sindromul corectitudinii politice. Un sindrom de care suferă acut (curată ironie!) și cel penalizat de Colegiul Director al Consiliului pentru Combaterea Discriminării.

   Dacă toți românii care spun bancuri nu tocmai croite după canonul corectitudinii politice și cei care se amuză copios la ascultarea lor ar fi condamnați pentru rasism, România ar rămâne doar cu o mână de locuitori curați ca lacrima. Cum ar veni, mai puțini chiar decât membrii Sinodului Corectitudinii Politice de la GDS & Comp.

 

2. Nu a scris cochetând cu binefacerile sertarului

 

  Pe 15 martie, la Teatrul Național Craiova, a avut loc lansarea celei de a doua ediții a romanului lui Ion. D. Sîrbu „Adio, Europa!”, ediție îngrijită de Toma Velici, prefață – Costin Cioltoș, postfață – Ruxandra Cesereanu. Au participat: Clara Mareș, expert cercetare la IICCMER, Cosmin Ciotloș, profesor la Departamentul de Studii Literare al Facultății de Litere București, Marius Ghica, scriitor, eseist și Toma Velici, editor. Cum primele pagini ale romanului au fost publicate în revista AGORA în 1991 (în același număr publicam și farsa politică a lui Iosif Brodski, „Democracy!”, traducere – Andrei Brezianu), poetul Nicolae Coande, moderatorul evenimentului de la Craiova, m-a invitat să scriu câteva rânduri. Iată-le mai jos:

 

   „Rezistența prin cultură”, de fapt „rezistența numai prin cultură” și „literatura de sertar” sunt două concepte care mi-au fost suspecte dintotdeauna. Menirea celui dintâi mi s-a părut a fi să justifice lipsa de vocație pentru a sparge cercul confortabilității. Rostul celui de al doilea mi s-a părut a fi de a a-i păcăli pe alții și pe noi înșine că lipsa curajului de a risca o angajare civică este compensată de capodopere care, părăsind cândva sertarul, vor încânta criticul și istoricul literar, vor uimi cititorul și vor cuceri lumea. Cândva, Titus Popovici m-a invitat la el să stăm de vorbă. Îmi oferea să intru în echipa lui de colaboratori pentru scenarii de film. Încerca să mă potolească, recomandându-mi, în chip discret, rețeta „literaturii de sertar”. Desertul, ca   să-i spun așa, au fost niște pagini dintr-o carte de sertar. Paginile trebuiau însă citite acolo, nu se punea problema ca ele să părăsească domiciliul autorului. Le-am citit. N-am înțeles ce le făcea atât de incendiare. I-am spus lui Titus exact ce credeam. N-a fost încântat. Nu știu dacă paginile publicate de el după decembrie 1989 au zguduit atât de tare, încât să fi devenit o confirmare a rolului strategic jucat de „literatura de sertar”.

   Sigur, amintindu-ți că Pablo Neruda lipise de numele lui Boris Pasternak o etichetă ucigătoare – „un onest reacționar care, în transformarea patriei sale, nu a văzut mai departe decât un țârcovnic mai răsărit” – teama de a nu te vedea „popit” de vreun Lăpușnean „de stat sau de partid” era considerabilă. Mai contagioasă decât curajul, frica ține de cald, deși discursul psihanalistului spune că ea îți bagă frica în oase. Cheful de a urma calea apucată de cei foarte puțini – Milosz, Soljenițîn, Bukovski, Brodski sau Goma – se vede domolit foarte ușor. 

   La sfârșitul anului 1990, începutul anului 1991, primeam dactilograma romanului Adio, Europa!. Ajunsese la mine printr-o filieră care includea membri ai Colegiului de Redacție al revistei AGORA – Ion Negoițescu și Virgil Nemoianu. Îmi amintesc foarte exact ce greu mi-a fost să aleg paginile pe care le-am publicat în numărul 2, aprilie-iunie, 1991, căci aveam sentimentul că nedreptățesc restul dactilogramei.

Casa Ion D. Sîrbu din Petrila în gospodărirea artistică a maestrului Ion Barbu

   Pentru mine, nici Jurnalul fericirii, nici Adio, Europa! nu aparțin categoriei „literaturii de sertar”, fiindcă existențele lui Steinhardt și Sîrbu nu au fost existențe de sertar. Deseori, felul în care gândim istoria – istoria cea mare, care include și istoria culturii – folosește un soi de calapoade mai adecvate producerii de încălțăminte, decât mânuirii unor concepte.

   S-a spus că există trei feluri de oameni: cei care fac lucrurile să se întâmple, cei care asistă cum se întâmplă lucrurile și cei care se întreabă ce s-a întâmplat. Critica și istoria literară știu bine cine și ce lucruri a făcut să se întâmple și, într-un caz precum cel al lui I.D. Sîrbu, au șansa de a nu lăsă prea mult spațiu pentru întrebări de genul „Ce s-a întâmplat?”

   I.D. Sîrbu nu a scris la umbra protectoare a rezistenței (numai) prin cultură. A scris sub povara datoriei față de cultură. Și nu a scris cochetând cu binefacerile sertarului, ci terorizat că ar putea să nu mărturisească. Și a mărturisit cu o măiestrie artistică exemplară.

                                                              (Mulțumiri doamnei Camelia Toma pentru fotografii)

 

3. Reamintiri

 

O poveste bucovineană

 

Se dedică lui Liviu Antonesei, povestitor dedicat

 

   Ușa se deschide. Ușa se închide. Tovarășul intră. Trage scaunul. Se așează. Apoi:

   – „În gară la Rădăuți/ Ți-am permis ca să mă fuți.” Tare, tare de tot…

   Tiberiu Ionașcu este trezit din reverie. Deschide ochii. Nedumeriți, lipsiți de privire. Par să caute un reper în această imensitate lipsită de orice noimă. Vocea care-i întâmpină e fermă, dar oarecum binevoitoare:

   – Tovarășe Ionașcu, cred că e timpul să acceptați că editura noastră, de fapt orice editură din țară, nu poate publica așa ceva. Poate găsiți o soluție. Ce-ar fi, să zicem, „În gară la Rădăuți/ Ți-am permis să mă săruți” ?

   Ionașcu este el însuși surprins cât de rapid deschide gura spre a spune:

   – Tovarășe redactor, eu nu falsific realitatea. Manuscrisul predat de mine editurii are un titlu clar – Din folclorul navetiștilor bucovineni. Nu e operă de ficțiune. Eu prezint ce am cules.   Acesta este rolul culegătorului.

   – Tovarășe Ionașcu, în primul rând, Bucovina, cum bine știți, din motive pe care nu le discutăm aici, nu mai este o regiune teritorial-administrativă a României. Apoi, nu tot ce culegem este publicabil.

   – Nu, zău? Dar „La noi nu există să existe/Cetățeni cu fețe triste./La noi toată lumea este grasă/ Veselă, politicoasă” este mai publicabilă?

   – Nu noi am publicat așa ceva.

   – Adevărat, nu dumneavoastră, dar de apărut a apărut. S-a transmis și la televiziune.

   – La televiziune? Când?

   – Cum când? În serialul Tanța și Costel.

   – Bine, tovarășe Ionașcu, dar acel serial este, cum să spun, este umoristic, el cuprinde tot felul de glume, pe când culegerea dumneavoastră se vrea un lucru serios.

   – Asta și este – un lucru serios. Și eu nu pot să mă joc cu lucruri serioase. Nici Vasile Alecsandri nu s-a jucat cu Miorița când a cules-o. Eu pe această linie merg. Eu știu ce este folclorul autentic, fiindcă și eu scriu folclor, atunci când nu culeg. 

   – Tovarășe Ionașcu, stați puțin. Folclorul este anonim, dumneavoastră – nu. Cum adică și dumneavoastră scrieți folclor? Cred că faceți o confuzie între…

 

   – Nu fac nicio confuzie, tovarășe dragă. Eu sunt cel care a scris, în cinstea celui de al XIII-lea Congres, „Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu în frunte cu tovarășa Elena Ceaușecu” și acum, cum bine știți, această lozincă aparține folclorului, întregului popor român. A fost difuzată chiar și de Europa liberă, unde i s-a dat o înaltă prețuire de oameni care se pricep foarte bine la folclor, cum ar fi Neculae Constantin Munteanu. Repet, eu merg pe linia Alecsandri, unul din clasicii noștri de necontestat.

   Redactorul stinge rapid țigara în scrumieră, ia manuscrisul lui Ionașcu sub braț și iese din cameră fără să scoată vreun cuvânt. Ajuns pe coridor se trezește murmurând „Pe linia lui Alecsandri…” Nu e deloc convins că asta e linia pe care a apucat-o Ionașcu. În urma redactorului, ușa se închide discret, fără să scoată niciun sunet.

Ilustrație ⒸWix

 

   Ușa se deschide brusc. Cel care intră nu spune nimic. Trage scaunul, așează un dosar pe masă, scoate pachetul de BT, își aprinde o țigară.

   – Pot să iau și eu una?, întreabă Ionașcu.

   – La noi nu se fumează, tovarășe. Numele?

   – Ionete.

   – Prenumele?

   – Ionete.

   – Cum adică, Ionete – Ionete?

   – Așa au hotărât părinții mei.

   – Numele tatălui?

   – Ionete.

   – Prenumele?

   – Ionete.

   – Aha, înțeleg.

   – Eram sigur că până la urmă veți înțelege…

   – Numele mamei?

   – Ionete.

   – Prenumele?

   – Zafira lu’ Ionete.

   – …lu’ Ionete?

   – Da. În satul nostru erau multe Zafire și părinții mei au hotărât că lumea trebuie să știe că mama e a lu’ tata.

   – Înțeleg.

   – Eram sigur, se vede clar că sunteți un om înțelegător.

   – Și numele ăsta, Tiberiu Ionașcu, ce e cu el?

   – Este pseudonimul meu literar.

   – Aha… Ocupația?

   – Culegător.

   – Ce fel de culegător? Ce culegi?

   – Culegător de folclor.

   – Aha. Locul de muncă. La ce instituție ești angajat? Unde lucrezi?

   – La Bere Rahova, fabrica de bere.

   – Secția?

   – Capace.

   – Ce secție?

   – Capace.

   – Și ce folclor culegi dumneata în secția Capace la Bere Rahova?

   – La fabrică nu culeg folclor. Ștanțez capace. Acolo lumea mă știe drept Ionete Ionete. Folclor culeg în timpul meu liber și în acest domeniu de activitatea sunt cunoscut, chiar foarte cunoscut, ca Tiberiu Ionașcu.

   – Clar. Studii?

   – Doi ani de Engleză.

   – Engleză? Unde?

   – În București, pe Pitar Moș.

   – Și de ce numai doi ani?

   – Am întrerupt.

   – De ce?

   – De fapt, eu n-am vrut să întrerup, dar am fost, cum să spun…

   – Arestat.

   – Da. Mă rog… Reținut pentru cercetări.

   – Cât timp?

   – Nouă ani și zece luni.

   – Reținut pentru cercetări nouă ani și zece luni?

   – Da. La început a fost vorba de doisprezece ani, dar am avut un comportament exemplar.

   – Exemplar…

   – Da, exemplar.

   – Și unde te-ai aflat cât ai fost arestat, mă rog, reținut?

   – Mai întâi în Bărăgan. Apoi la Mina de cupru din Valea Sprie. Am trecut și pe la Periprava…

   – Când ai ieșit?

   – În ‘67.

   – Ce spune documentul pe care l-ai primit la eliberare?

   – Ce să spună? Că am fost eliberat.

   – Bine, bine, dar ce spune despre cei nouă ani și zece luni.

   – Cum v-am spus – reținut pentru cercetări.

   – Și cine e dobitocul, mă rog, cine e tovarășul care a semnat foaia dumitale de eliberare. O mai ai?

   – Da, o am. Cred că tovarășul colonel Manolache a semnat-o.

   – L-ai mai întâlnit după eliberare.

   – Nu, dar l-am văzut de vreo două, trei ori la televizor.

   – La televizor? În ce împrejurări? Ce televizor ai?

   – Era în spatele tovarășului Ceaușescu. Am unul vechi, un Rubin 102, rusesc.

   – Unde îl însoțea colonelul Manolache pe tovarășul Secretar General, când l-ai văzut la televizor?

   – O dată era o vizită la Academia Română. Altădată – la o ceremonie la Ateneu.

   – Colonelul Manolache? În uniformă și în spatele tovarășului Secretar General la Academie și la Ateneu?

   – Da, dar nu era în uniformă. Era în costum, așa la două rânduri, ca pe vremuri. Am auzit că acum îl cheamă Smărăndescu și a fost trecut la Artă și Cultură.

   – Și dacă îl cheamă Smărăndescu, de unde știi dumneata că e colonelul Manolache?

   – L-am recunoscut imediat.

   – Cum? După ce?

   – Îi lipsește degetul mic de la mâna dreaptă.

   – Păi, dumneata crezi că doar un câine-i scurt de coadă? Cum îi lipsește unuia degetul mic de la mâna dreaptă, hopa!, uite-l pe colonelul Manolache, zis Smărăndescu… 

   – Tovarășe, nu am nicio îndoială – e colonelul Manolache. Mă rog, se spune că în prezent e general. Eu am fost de față când și-a pierdut degetul, așa că… 

   – Așa că ce? Ce căutai dumneata acolo, când și-a pierdut tovarășul colonel, mă rog, tovarășul general, degetul?

   – Eram la munca câmpului, în Bărăgan. O săptămână întreagă – numai peste 40 de grade. Abia de ne mai puteam mișca. A venit tovarășul colonel în inspecție, i-a zis nu știu ce lui Breazu. Ăla i-a răspuns. A început, așa, o ceartă și tovarășul colonel l-a luat la palme pe Breazu. Ăla l-a apucat de mână și l-a mușcat de deget până a rămas cu el în gură. După care a dispărut.

   – Cine a dispărut?

   – Breazu. Pe tovarășul colonel l-au dus la infirmerie, pe Breazu nu știu unde, dar de atunci, n-a mai auzit nimeni nimic de el. Unii zic că a fost împușcat.

   – Și dumneata ai crezut așa ceva?

   – Eu nu zic că am crezut. Zic ce am auzit.

   – Aha, că așa ești dumneata – culegi folclor. Și de la eliberare asta faci, deci, ștanțezi capace pentru sticle de bere și culegi folclor, da?

   – Da.

   – Altceva?

   – Mai fac câte o traducere.

   – Pentru cine?

   – Pentru câte o revistă. Pentru editura aceasta, unde am depus și culegerea mea din folclorul navetiștilor bucovineni.

   – Ce-ai tradus până acum?

   – Sherlock Holmes, chestii dintr-astea mai ușoare, mai pe placul tineretului.

   – Locul și anul nașterii.

   – Rădăuți, 1931.

   – Frați, surori?

   – Nu. 

   – Căsătorit?

   – Nu.

   – Copii?

   – Nu. 

   – Domiciliu.

   – Strada Popa Nan.

   – Numărul?

   – 314.

   – București?

   – Da, București.

   – Sector?

   – Trei.

   – Bineee. Acum eu trebuie să plec. Dumneata mai rămâi.

   – Pentru ce? Pentru cercetări?

   – Cine a pomenit aici de cercetări? Rămâi așa, ca să mai discutăm. Acum stai liniștit că nu te împușcă nimeni.

   Ușa se închide. Ionașcu nu știe ce să creadă. Reținut pentru discuții? Mă rog… Ajuns pe coridor, maiorul Apăvăloaie își aprinde o țigară. Trage un fum, după care zice așa, doar pentru el: „Ce idioți, nouă ani și zece luni reținut pentru cercetări…” E grăbit. Trebuie să ajungă la spital unde se află tatăl său, operat de cancer. Profesorul Savu i-a spus că are patruzeci la sută șanse să trăiască.

   „Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu, în frunte cu tovarășa Elena Ceaușescu. Asta chiar e bună” își spune Apăvăloaie și grăbește pasul.

 

(Fragment din GRIMALDI, pagini în curs de întâmplare, apărut inițial pe blogul lui Liviu Antonesei în ziua de 31 ianuarie 2021)

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).