ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Trei semne de mai

1.Cravatele lui Petru Dumitriu

 

   La mijlocul anilor ’70, când am stabilit telefonic ziua în care să-i fac prima vizită pentru a realiza un interviu în seria Biografia debuturilor, întrebând-o: „La ce oră să vin?”, Henriette Yvonne Stahl mi-a răspuns scurt: „Unșpce”. După care a adăugat: „Acum să-ți dau adresa.” „Nu-i nevoie”, i-am răspuns, „O știu foarte bine – Mareșal Tolbuhin, numărul 89.”

   Primul lucru care m-a întrebat, când am ajuns, a fost de unde știam adresa, „De la Mihaela Cristea?” „Nu”, i-am răspuns. „Am fost în blocul acesta de zeci de ori încă de când eram elev. Sorin Florescu și eu am fost colegi din clasa a cincea, la Mihai Viteazul, până am terminat liceul. V-am văzut de nenumărate ori. Într-o zi, Sorin și cu mine ne-am ținut după domnul Dumitriu, când a ieșit să plimbe câinii, de aici până la Parcul de la Izvorul Rece și înapoi.”  La auzul numelui lui Petru Dumitriu, a făcut o grimasă. Atinsesem un punct sensibil. La întrebările despre el și Ion Vinea, a refuzat să-mi răspundă. Despre Dumitriu era și inutil s-o facă, oricum numele lui n-ar fi putut „să vadă lumina tiparului” pe bezna ideologică a zilei. Totuși, după mai bine de un an și jumătate, când începusem să o vizitez destul de des și interviul fusese publicat de mult, am putut vorbi și despre Petru Dumitriu, dar mi-a spus: „Ce auzi e doar pentru tine, da?”  „Bineînțeles.” O promisiune pe care voi continua să o respect.

   La rugămintea mea: „Să mai încerc o dată marea cu degetul: vă rog să-mi spuneți câteva cuvinte despre Ion Vinea” a răspuns foarte ferm: „Nu. Despre el nu pot vorbi. Mi-a fost prea apropiat.” Și acest răspuns a rămas definitiv până am vizitat-o ultima oară. Ce-a avut de spus despre cele două mari iubiri, i-a spus Mihaelei Cristea (Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Editura Minerva, 1996). Iubirea nu era pentru doamna Stahl un subiect oarecare – iubise incendiar și plătise scump când a realizat că Vinea o înșelase în permanență. Cum în mai multe rânduri o vizitasem împreună cu Mihaela – „așa, la un ceai sau la o cafea, cum vreți voi…” într-o zi ne-a spus: „Voi doriți să aflați totul despre mine, să vă întreb și eu ceva – voi doi sunteți îndrăgostiți, vă iubiți?” 

   Eu am izbucnit în râs, Mihaela a avut o replică senzațională: „Nu. Doar eu sunt îndrăgostită de el, el e îndrăgostit de altcineva.” „Da, cam așa se întâmplă – femeile iubesc mereu mai mult, plătesc mai mult…” Mihaela i-a spus că glumise. „Știi ce? Cu lucrul ăsta nu e de glumit…” Nu, n-a fost niciodată de glumit cu așa ceva.

   Deși înfrântă de iluzia că Vinea o iubise cu adevărat și în pofida unor portrete aspre pe care i le face în pagini de proză, spre sfârșitul vieții încerca să-i explice Mihaelei Cristea de ce rămăsese atât amar de vreme lângă el. De fapt, încerca să-și explice ei înseși: „La calitatea excepţională a acestui om, chiar greşelile şi înjosirile căpătau o valoare pe care nu le-o putea conferi un om banal. Am preferat să sufăr alături de Ion Vinea, decît să accept greşelile mărunte de la o făptură măruntă.”

   O filozofie întâlnită mai degrabă la un personaj de roman, decât la un om în carne și oase, dar doamna Stahl chiar a fost, printre multe altele, și un personaj de roman. Ca, de altfel, și Vinea, și Dumitriu – un triunghi-subiect tocmai bun pentru un romancier.

 

                                                                               *

 

   Iubire, minciună, trădare, înșelătorie. Din cei 90.000 de lei promiși lui Vinea pentru a fi tradus Hamlet, traducere semnată de Dumitriu, acesta din urmă nu i-a achitat prietenului său decât 3.000 de lei. Umilință – cea suferită de HYS, obligată de Securitate să declare că ea era autoarea Cronicii de familie, lucru neadevărat, totuși este condamnată la un an de pușcărie, fiindcă ar fi știut de intenția lui Dumitriu de a fugi în Occident; cea suferită de Vinea – obligat, după eliberarea din pușcărie, să publice articole jalnice în Glasul patriei (ca și Radu Gyr), publicație de propagandă pentru exil; cea suferită de Dumitriu – respins de elitele exilului pentru anii săi de crunt oportunism și acuzat de lipsă de talent până și de autori mărunți, care cândva se gudurau pe lângă el.

   Urmele umilinței se șterg cu greu, teama că ce ți s-a întâmplat se poate repeta nu te părăsește ușor. Deși reabilitată, având dreptul să publice și să călătorească în străinătate, în HYS persista teama. Când am vizitat-o pentru a lua forma finală a interviului, la sfârșitul adăugase câteva rânduri de mână: „Pe de altă parte, cunoscând foarte bine statutul scriitorului român dinainte de 1944, stând și foarte mult în Occident, pot spune că mi se confirmă toate concluziile optimiste, vitale, cu privire la demnitatea condiției scriitorului român de azi. Pot spune că, dacă mă încearcă o undă de regret că nu voi prinde transformările pe care le va aduce comunismul, sunt oricum fericită că am apucat să-l înțeleg. Nu e puțin lucru.”

   Păreau mai degrabă rânduri scrise de Petru Dumitriu în 1956, nu de una dintre ființele cele mai greu de controlat. M-am uitat nedumerit la ea și am întrebat cu voce aproape șoptită: „Chiar considerați e nevoie de rândurile acestea?” „Da.” Fața ei era lipsită de orice expresie, împietrită. Aveam în fața ochilor capul un sfinx care se uita nemișcat prin geamul ferestrei. Doar cu câțiva ani în urmă, întors din Coreea de Nord, Ceaușescu lansase teribila lui variantă de revoluție culturală.

 

                                                                                   *

   Mai e o săptămână până la ziua mea de naștere. Mă sună doamna Stahl și mă roagă să trec pe la ea. „Pe la unșpe e bine?” „Bineînțeles.” Stăm de vorbă. Se scoală, ia un pachet de pe o etajeră. „Aș putea să-ți spun că ți le-am adus de la Paris, dar n-ar fi adevărat. I le-am cumpărat lui. Le-a purtat de câteva ori. Le-am păstrat. Le-am dat la curățat. Ți le dăruiesc, căci îmi place că ești cochet.” Două cravate – una La Cravate Carven, cealaltă – Yves Saint Laurent. N-am întrebat cine era acel „lui”, căci evident nu era Vinea, ci Celălalt, al cărui nume îl rostea cu parcimonie în acei ani, dar ale cărui câteva lucruri le păstrase mai bine de peste două decenii după ce se despărțiseră.

   Peste trei decenii, în 2006, ziua mea de naștere m-a prins în Mexic într-o delegație internațională de monitorizare a finalei alegerilor prezidențiale: pragmaticul Felipe Calderón vs. carismaticul primar al capitalei mexicane Andrés Manuel López Obrador. Seara, câțiva colegi și prieteni mexicani au organizat un mic banchet pentru mine. Am purtat cravata albă Carven. „Que hermosa corbata!” („Ce cravată superbă!”) mi-a spus Carlos F. Mă întreb și azi de ce am luat cu mine tocmai acea cravată, cu totul „ieșită din modă”. Poate pentru că era vară și se potrivea cu sacoul ușor, bleumarin, de cânepă. Poate din alte motive.

Photo – Ion Lazu.

 

   După 1989, am trecut în multe rânduri pe Bulevardul Mareșal Tolbuhin, redevenit Bulevardul Pache Protopopescu, oprindu-mă la numărul 89 unde se află o placă memorială: Aici a locuit şi a scris scriitoarea Henriette Yvonne Stahl. Am intrat pe aleea unde băteam mingea cu Sorin și alți colegi de liceu. M-am întrebat dacă părinții lui mai trăiesc, dar n-am avut curaj să bat la ușă, iar lui Sorin i-am pierdut urma undeva prin Canada. Am intrat și pe aleea care azi poartă numele lui Vladimir Streinu, unde, la numărul 2, locuise criticul și unde se aflase cândva sediul revistei și al cenaclului pe care le conducea – Kalende. M-am întrebat, nu o dată, de ce a trebuit ca un om de calitatea profesională și morală a Mihaelei Cristea să se stingă atât de devreme.

   Am poposit și pe o bancă din parcul Izvorul Rece, redevenit Parcul Pache, în al cărui bazin din jurul fântânii arteziene, într-o dimineață a anului 1959, poposise un Fiat 500 condus de un șofer beat turtă și adormit la volan. Nici apa, nici bușitura nu l-au trezit.

   Trezit din tot felul de reverii, mi-am reamintit ce mă întrebase cândva doamna Stahl: „Știi cum o chema pe femeia care l-a crescut la Orșova?” Încă o dată, nu am întrebat-o cine fusese cel crescut la Orșova, căci nu era Vinea. „Nu”, am răspuns. „Henriette… Henriette Vicenza Bielussici.”

   Viața lui Petru Dumitriu, cel mai tânăr cu aproape un sfert de veac decât fascinanta femeie din fața mea, a fost marcată profund de două Henriette. Cum aș fi putut să visez, pe când eram elev, că peste ani aveam să moștenesc două din cravatele lui?

 

2. Memorialistică

 

    În 1992, mă aflam la Timișoara pentru lansarea antologiei de poezie „Tânărul Ulise” (Editura de Vest), alcătuită și prefațată de Mircea Mihăieș. La librărie, după ce i-am oferit un autograf, un tânăr student mi-a înmânat un plic pe care l-am deschis abia în avionul care mă ducea înapoi la Washington. În plic se aflau mai multe poezii. Mi-au plăcut foarte mult și le-am publicat într-un număr din revista „Agora”. Nu aveam cum bănui – nici eu, nici tânărul student, devenit între timp un scriitor foarte cunoscut și un jurnalist de succes – că peste mai bine de trei decenii vom împărți un premiu literar – cel al revistei „Observator cultural” pentru, categoria „Memorialistică”. Cum nu am putut fi prezent la gala decernării premiilor, am trimis revistei un scurt cuvânt de mulțumire. Îl puteți citi mai jos.

   Mulțumesc atât juriului care a nominalizat cartea noastră, cât și juriului care i-a acordat premiul. Mulțumesc Editurii Trei care a pariat pe destinul acestei cărți. Mulțumesc celor care au semnalat cartea și au comentat-o cu generozitate. Mulțumesc celor care au cumpărat și citit cartea; în lipsa lor, nimic n-ar avea vreo noimă.

   Last, but not least, îi mulțumesc lui Robert Șerban, care a găsit răbdarea de a trece peste reticența mea repetat exprimată față de realizarea unei asemenea cărți și a reușit să mă convingă să intru în acest proiect. Toate meritele sunt ale lui, căci, la urma urmelor, contribuția mea nu a constat decât în a-i răspunde la întrebări, încercând să o fac în chip onest.

Îi felicit pe ceilalți autori nominalizați la această categorie și n-am nicio îndoială că oricare dintre cărțile lor ar fi meritat acest premiu. Se întâmplă că, deseori, când luăm un premiu, nu ne întrebăm dacă îl merităm, dar atunci când laureații sunt alții, ne întrebăm: „De ce ei și nu eu?” Sincer, eu mă întreb: „De ce noi și nu altcineva?” Povara răspunsului stă doar pe umerii „juraților” – să nu uităm, oameni supuși, ca noi toți, pericolului de a nedreptăți. Când premiile vor fi decise de inteligențe artificiale, din mecanism va lipsi tocmai ingredientul care umanizează și dreptul de a alege, și dreptul de a te afla în eroare: sensibilitatea.

   Dincolo de importanța și splendoarea decernării lor, premiile poartă în ele sâmburele nedreptății. Repet ce am spus cu un deceniu în urmă: dacă ar fi după mine, n-ar exista decât un singur premiu, cel pentru debut. Fiindcă el te scoate dintr-o mare de aspiranți și te aruncă în arenă. Restul ar trebui să rămână o aventură pe cont propriu. Dacă n-ar părea un gest de frondă târzie și ofensatoare, aș da înapoi toate premiile care mi-au fost acordate, păstrându-l doar pe cel care mi-a marcat viața – cel pentru debut, obținut în urmă cu 50 de ani. Accept cu plăcere premiul de azi, tocmai pentru că îl consider unul de debut – un debut în lumea performanțelor prețuite de revista „Observator cultural”. 

   Cu Robert la Budapesta și cu mine la Washington, aș spune: Iată, uneori absența te favorizează. O seară plăcută, tuturor – la București și pretutindeni unde se află cititorii „Observatorului cultural”. 

 

3. Miercuri, 21 mai 1980

 

   17 mai 1980. Dimineață. Foarte devreme. Ne întâlnim fără să ne fi dat întâlnire. Stăm proptiți de balustrada ce separă trotuarul de malul abrupt al Dâmboviței. Ochii sunt țintiți spre Morgă – Institutul medico-legal Profesor Mina Minovici, aflat la intersecția străzii Căuzași cu Splaiul Unirii, clădire istorică, demolată în 1985.

   Bujor Nedelcovici, Radu F. Alexandru, Sică – fratele lui Marin Preda și, încet-încet, ceva mai mulți. Așteptăm. Ce anume? Nu rostim gândul, dar așteptăm să ni se spună că e vorba de o eroare. N-a fost.

   Uitasem ce spusese Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni: „Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.” Recunosc, în acea dimineață, moartea mi s-a părut înspăimântătoare, nu un fenomen simplu în natură.

   Peste câteva zile, ca membru al Consiliului de Conducere, primeam din partea Uniunii Scriitorilor cea mai tristă telegramă rămasă în arhiva mea. O am și azi, ca semn de carte între paginile volumului Imposibila întoarcere.

   Marin Preda nu s-a mai întors. I-a fost imposibil. Ne-a rămas opera lui. Imposibil de ocolit, deși unii sunt tentați de o asemenea imposibilă încercare.

   Încercarea moarte n-are. Doar oamenii au parte de ea.

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).