- O scrisoare de la Vladimir Bukovski
Reiau aici un text publicat în 2018 (Don’t forget that the American circles hate me more than they hated Reagan) pe defunctul blog ANAMNEZE, căci mi se pare a nu-și fi pierdut din actualitate. În vreme ce fascinația pentru marxism și comunism continuă să bântuie mentalul unor elite și pseudo-elite americane, Moscova nu l-a iertat niciodată pe Vladimir Bukovski, organizând împotriva lui campanii dintre cele mai murdare până în ziua în care a plecat din această lume în urmă cu 4 ani.
„Aflat încă în România, una din cărţile care m-au marcat profund a fost volumul autobiografic al lui Vladimir Bukovski …et le vent reprend ses tours – ma vie de dissident (Collection Vecu), Robert Laffont, 1978. O carte cutremurătoare, sosită cu peripeţii din capitala Franţei. Pe Vladimir Bukovski aveam să-l întâlnesc, peste aproape un deceniu, la Paris, în condiţii de neuitat.
În 1989, îi trimiteam eseul meu Frig sau frică? Despre condiţia intelectualului român, tradus în engleză, cu generozitate, de Vladimir Tismăneanu, care semna şi introducerea – Frost or fear? Reflections on the condition of the Romanian intellectual, Europa Media Inc., 1988. Îl rugam nu doar să-mi spună ce crede despre acel text, ci să-mi dea şi o recomandare pentru un job. Răspunsul a venit prompt de la Cambridge. Ca şi recomandarea foarte călduroasă. Numai că, în finalul scrisorii, Bukovski mă avertiza de un lucru care atunci mi s-a părut puţin cam straniu: „Nu uita că mediile universitare americane mă urăsc mai mult decât l-au urât pe Reagan. Aşadar, recomandarea mea s-ar putea dovedi fie un blestem, fie o binecuvântare. Hotărăşte singur şi nu da vina pe mine mai târziu!”
Am hotărât. Şi teama lui Vladimir avea să se dovedească întemeiată. Sigur, nu în răspunsul primit de la lowa – politicos şi profesional – aveam să găsesc motivele eşecului. Cum se întâmplă de atâtea ori în viaţă, aveam să aflu adevărul, mai mult din întâmplare, abia peste câţiva ani. Uitându-mă cu stupoare la jungla aproape pro-comunistă în care s-a transformat bună parte a mediului universitar american, m-am gândit să scot la iveală scrisoarea lui Bukovski, fiindcă în ea este vorba şi despre unele dintre motivele pentru care marxismul continuă să fascineze atâţia intelectuali.
În 1990, când lansam revista Meridian, îi ofeream o colaborare permanentă. O accepta cu plăcere şi avea să semneze texte memorabile în secţiunea dedicată politicii – ACCENT. Nu l-am reîntâlnit „de-o viaţă”, dar mă gândesc la el cu o dragoste neştirbită. Uneori, citindu-i luările de poziţie „la zi”, mă simt ba amuzat, ba vinovat de cum mă distram când Aksionov îl înţepa, ca un arici afectuos, pe „ciudatul nostru prieten Volodya”.
(ANAMNEZE, 22 mai 2018)
- Leoaica
Am aflat de moartea ei dintr-o postare a dlui Paul Cernat pe Facebook. N-am avut putere decât pentru un comentariu scurt, cât un suspin: „Vai de mine…” Mă năpădiseră prea multe gânduri și amintiri pentru a fi în stare de mai mult. Încerc astăzi să fac o minimă ordine în unele din ele. Mama o poreclise, cu tandrețe, „Leoaica”. Cu timpul, porecla devenise și un naiv nume de cod, când mama nu voia ca Securitatea să afle că Leoaica trecuse pe la ea, așa, la o cafea, la o trăncăneală, la un ghicit în cărți. Securitatea știa, iar Leoaicei nu-i păsa.
Am cunoscut puțini oameni cărora să li se potrivească la fel de bine ca ei cunoscutul “ce-i în gușă și-n căpușă.” O sinceritate deseori prea abruptă pentru diplomația socială i-a adus suficienți dușmani și denigratori. Părea că nu-i pasă, vocația ei fiind să-și apere prietenii și ideile în care credea. A fost învolburată în simpatii și viforoasă în antipatii. Și-a iubit prietenii, dar i-a scutit rareori de săpuneli, atunci când considera că ei se află în culpă. Câtă dreptate a avut uneori și cât s-a înșelat alteori a fost un pariu pe care l-a plătit fără să crâcnească. N-a fost excesivă doar în tandrețe, ci și în asprime. Cromatica ei afectivă – de la foarte fierbinte la foarte rece – era, cu o vorbă la modă astăzi, challenging. Mai întotdeauna gata de solidaritate, energia ei era capabilă să pună în mișcare și oameni mai mult decât reticenți de a se angaja într-o vâltoare din care nu aveai cum să bănuiești cum vei ieși. Nu i s-a arătat întotdeauna aceeași solidaritate – „Lasă, se descurcă ea și singură, că e foarte tare…”
Când a fost dată afară de poliția de partid de la Editura Cartea Românească pentru felul în care apăra cărțile ”cu probleme” și pentru legăturile pe față cu oameni intrați în opoziție/disidență, printr-o surprinzătoare, pentru mine, solidaritate câțiva potențiali înlocuitori au evitat să accepte postul rămas liber, unul sau doi dintre ei neavând în acel moment un loc de muncă. Firește, solidaritatea s-a dovedit de scurtă durată, fiind spartă cu nonșalanță de cineva care numai pe drumuri nu era.
În 1987, când a aflat cât de bolnavă este, Dana Dumitriu s-a retras în casa mamei mele de la Ștefănești-Argeș. Leoaica a aflat, dar nu de la mama, și s-a pus pe drum. Ajunsă la Ștefănești cu „un sac de energie pozitivă” pentru Dana, n-a uitat să-i tragă o săpuneală mamei pentru că nu îi ceruse ajutorul.
Nu știu dacă unii din prieteni ei au realizat cât de mare influență avusese dinamismul ei asupra modului lor de a opera. Unul din ei a fost Octavian Paler. În 1990, mă suna de la Boston. L-am întrebat: „Papa Paler, nu vii și la noi, mai spre Sud?”. A venit. A petrecut cu noi o săptămână. Într-o seară i-am oferit o mică radiografie a felului cum credeam că se modificase felul său de a acționa și reacționa public, de la reticență și prudență, la discurs mai direct și implicare etc.
Pentru a doua zi i-am pregătit o surpriză făgărășeanului iubitor de munte și pasionat alpinist în tinerețe, ducându-l într-un loc foarte drag mie – Harpers Ferry, în Virginia de Vest. De sus, din munții Blue Ridge (parte a lanțului muntos Appalachians), poți vedea cum la poalele lor se întâlnesc râurile Potomac și Shenandoah și îți poți imagina ușor scene din istoria americană în care sunt incluse cele trei state ce se întâlnesc acolo – Maryland, Virginia și Virginia de Vest. Priveliștea este extraordinară.
Așezați pe o bancă pentru a ne trage sufletul, Papa Paler (sobrichet pe care i l-a dat Adrian Păunescu, pe când erau în relații foarte bune) îmi spune: „Auzi, Dorine, mare bucurie mi-ai făcut cu locul ăsta. Azi noapte n-am prea dormit. Am tot răsfoit niște cărți din biblioteca ta și mai ales m-am gândit la ce mi-ai spus. Să mă fi schimbat eu oare atât de vizibil de când ne cunoaștem și până acum?” „Yes, Sir.” A acceptat constatarea mea? Nu sunt sigur, dar n-am nicio îndoială că nu mă înșelasem.
Anul era 1984. Scrisesem eseul Frig sau Frică? Sau despre condiția intelectualului român de azi. Îl dădusem la citit câtorva prieteni foarte apropiați. Trebuia scos din țară. Am făcut mai multe copii. Una din ele a ajuns la Mihnea Berindei. Eseul, în îngrijirea lui Mihnea și tradus de Marie-France Ionesco, avea să apară în două numere succesive ale revistei L’Alternative. O altă copie ajunsese la „monici” (Monica Lovinescu și Virgil Ierunca) și avea să fie publicată în revista Ethos.
Locul uneia din întâlnirile „strategice” fusese ales de Leoaică – curtea casei soților Lucian Pintilie – Clody Berthola, de la Băneasă. Lucian era la Paris, iar doamna Clody nu folosea în acel timp casa respectivă. Acolo ne-am întâlnit, ca niște ilegaliști improvizați – Leoaica, Octavian Paler și eu – pentru a discuta „datele problemei”.
În 1990, întorcându-mă spre Washington de la Bruxelles, unde obținusem o finanțare pentru lansarea revistei Meridian, m-am oprit la Paris pentru câteva zile ca să mă asigur de colaborarea unor prieteni pe care-i prețuiam foarte mult – George Banu, Virgil Ierunca, Lucian Raicu sau Bujor Nedelcovici. Am petrecut o seară de pomină în apartamentul lui „Pinți” (Lucian Pintilie), împreună cu Marie-France, Lucian Raicu și Sonia Larian. Leoaica a fost atât de des pomenită în legătură cu întâlnirea de la Băneasa, încât Raicu s-a întrebat dacă la București cineva bănuiește de ce sughiță atât de mult.
A fost editoarea par excellence – loialitatea ei era față de operă. Calitatea umană a autorilor nu-i era indiferentă, dar s-a bătut și pentru apariția unor cărți în valoarea cărora a crezut, chiar și atunci când caracterul unui autor ori al altuia nu era neapărat pe gustul ei. Spre sfârșitul anilor ’90 făceam naveta între București și Chișinău unde răspundeam de birourile fundației americane al cărei angajat eram. Leoaica, pe atunci directoare a Editurii Albatros, m-a sunat la Chișinău ca să mă întrebe când vin la București. „De ce?”, am întrebat-o. „Am o idee”, mi-a răspuns. Ideea era să pun împreună interviurile pe care le publicasem în volumele Biografia debuturilor (1978) și Nostalgii intacte (1982) și să le public într-un volum unitar. Ideea mi-a plăcut, dar i-am mărturisit Leoaicei că, din păcate, n-aveam timp de așa ceva. „Avem noi, editura”, a venit prompt răspunsul. Așa apărea, în 1998, volumul Onoarea de a înțelege.
M-am învrednicit doar de minime corecturi în șpaltul final – nici acelea suficient de migălos făcute – și de scrierea unui Cuvînt înainte. Îi spusesem Leoaicei, de la bun început, că nu doresc să „croșetez” nimic din textele cărții. I s-a părut de la sine înțeles. Doream să rămân fidel nu doar propriilor principii, ci și ideii de transparență așa cum o înțelegea Leoaica. Iată mai jos finalul acelui Cuvînt înainte: „În sfârșit, azi, când atâția români – indiferent de locul unde trăiesc – sunt angajați într-un efort de a ficționaliza realitatea, inventându-și autobiografii eroice și scriind biografii calomnioase, autorul cărții de față, de comun acord cu Editura Albatros, a găsit de cuviință să restituie integral aceste pagini circuitului public. Cititorii vor da peste întrebări de circumstanță, peste invocarea unor nume ce nu puteau lipsi la timpul realizării acestor dialoguri, peste numirea unor ‘evenimente’ etc. Pentru autorul acestor dialoguri, asumarea realității așa cum a fost constituie singura garanție a unei reconcilieri autentice cu noi înșine. Fără ea și pierzându-ne vremea cu neîntrerupta invocare a unor conjuncturi nefericite, reconcilierea cu ceilalți nu are nicio șansă.”
Ultima oară am întâlnit-o în 2017, când a asistat, împreună cu Gabriel Dimisianu, la dialogul Intelighenția. Intelectuali și politică în România pe care l-am purtat cu Sorin Antohi în ciclul Idei în Agora organizat de Sorin sub egida Muzeului Municipiul București. O reîntâlnire prea scurtă, pe pripă, căci a doua zi plecam spre casă și-apoi, nu-i așa, nu intraseră zilele în sac. Numai că ele intră. Și au prostul obicei de a nu te anunța și de a nu-ți da socoteală de ce intră în sac. Nu știu cât de apăsat se vede astăzi amprenta Georgetei Dimisianu pe istoria realității editoriale a unor decenii dintre cele mai amestecate, dar știu că Leoaica a încercat să fie exact ce s-au temut prea mulți dintre noi să-și asume: un agent al binelui, bine căzut prizonier în corsetul răului. Și pentru asta, prea mulți nu i-am fost niciodată suficient de recunoscători.
- Întrebările lui Paul Miron
Dincolo de calitățile intelectual-profesionale și în pofida unei biografii nu tocmai liniștite, Paul Miron a fost una din persoanele cele mai generoase și mai stenice pe care le-am cunoscut. Umorul și ironia sa scânteietoare făceau orice întâlnire cu el – pe viu sau doar epistolară – un prilej de încântare. M-am bucurat, în două rânduri, de ospitalitatea soților Paul Miron-Elsa Lüder, dar niciodată într-o vizită făcută la Freiburg im Breisgau împreună cu Mircea Dinescu. În scrisoarea reprodusă mai jos, memoria îi joacă o festă lui Paul Miron, care confundă o întâlnire cu mine și Mircea Dinescu în București, cu o vizită pe care i-am făcut-o, însoțit de soția mea, la Freiburg. Acea ultimă întâlnire din Germania a fost de neuitat. Obținusem – cu chiu, cu vai – dreptul de a profita de o bursă oferită de Goethe Institut la München care nu presupunea nicio obligație financiară pentru statul român. Printre condițiile (nu tocmai bine mascate) puse de autoritățile române s-a numărat și aceea de a renunța la postul de redactor la revista Luceafărul, pentru a nu mai avea nevoie de avizul Secției de Presă al C.C. al P.C.R, aviz care-mi fusese – eram informat de Uniunea Scriitorilor și Securitate – refuzat.
Am demisionat, căci oricum atmosfera instaurată la revistă, prin dictate de tot felul, devenise insuportabilă, dar dreptul de a beneficia de bursa oferită a continuat să-mi fie refuzat. După proteste de toate felurile, într-o după-amiază am fost invitat la sediul C.C. al P.C.R de Gheorghe Stroia, fostul meu profesor din vremea studiilor universitare, devenit Șef de cabinet al lui Dumitru Popescu, Secretarul C.C. al P.C.R. pentru Presă.
Domnul Stroia mi-a dat cererea aprobată de Dumitru Popescu și mi-a spus să o duc la Uniunea Scriitorilor însoțită de un dublu mesaj: a) Dumitru Popescu nu primise până în urmă cu două zile cererea mea, așa că nu avusese cum să fi refuzat aprobarea ei și b) Demisia mea de la Luceafărul era considerată nulă. La întoarcerea în țară, aflam însă că eram, totuși, demisionar. Încercarea de a mă elimina de la revistă reușise, indiferent de cine și în ce măsură fusese implicat în acel josnic mecanism. După câteva luni, soția mea a depus o cerere de a mă vizita la München. Bazându-se pe „informații beton” și bucuroase să scape definitiv de „Cazul Tudorache”, autoritățile i-au eliberat soției mele pașaportul și – generozitate neașteptată! – dreptul de a veni cu mașina (condusă de un prieten münchenez) în Germania. Spre dezamăgirea autorităților române, am infirmat „informațiile beton” pe care le aveau (post asigurat la Europa liberă, bla-bla-bla!), și ne-am întors chiar mai devreme decât ne dădea dreptul viza românească.
Aflat în vizită la Freiburg, în timp ce ne plimbam spre izvorul/izvoarele Dunării, Paul Miron m-a întrebat: „Acum sunteți amândoi aici, aveți și mașina cu dumneavoastră, copilul îl puteți scoate relativ repede din România, deci, ce urmează?” „Urmează să ne întoarcem la București peste două săptămâni.” „Foarte bine„, a spus Paul Miron. „Foarte bine.” Ajunși la București, am găsit ușa apartamentului sigilată – eram dați drept transfugi, vecinii se uitau la noi ca la niște stafii sosite să le tulbure liniștea.
Întrebărilor lui Paul Miron din scrisoarea trimisă în februarie 1992 („Mă întreb ce ar fi fost dacă ați fi schimbat rolurile: Mircea profesor în SUA, dv. pe tancul cu urmări.[…] ce ar fi fost dacă ați fi fost în țară?”) i-am răspuns: „Nu răspund la întrebări ipotetice, dar bănuiesc că pentru/în România, nimic n-ar fi arătat astăzi altfel decât arată. Nu cred în persoane providențiale; cel puțin nu cred că eu aș putea fi o asemenea persoană. Pentru mine, politica e o chestiune de echipă, or, în România, ce începe ca o echipă, sfârșește, de cele mai multe ori, ca o gașcă, uneori chiar ca o haită. Sunt un bun om de echipă, dar profund alergic la tot ce miroase a gașcă, a haită.”
În pofida explicației oferite, cred că Paul Miron a continuat să mă dorească întors definitiv în România postdecembristă, convins fiind, probabil, că există în România șanse și pentru echipe, nu doar pentru găști și haite. Știu și eu dacă s-a înșelat sau ba? Cum, întorcându-mă cândva, produsesem autorităților române o surpriză neplăcută, hotărâsem să nu ofer noi bătăi de cap „României profunde”. N-am uitat niciodată seara în care, grație lui Paul Miron, am discutat pentru câteva ore la Freiburg cu Horia Stamatu, cel care-i scrisese cândva lui George Uscătescu: „Față de «românitate» sunt prin naștere angajat”.
Cum trăim acest angajament, este o decizie strict personală.
P.S. N-am uitat nici ziua în care Radu Ioanid – pe atunci director al programului internațional pentru arhive din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington – mi-a telefonat să-mi spună că fiica lui Horia Stamatu, Marion Stamatu-Wilting, donase muzeului arhiva tatălui ei.
Dorin TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).
Facebook
WhatsApp
TikTok
