ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Trei istorii de octombrie

1. Paul vs. Kakistocrația

 

1998. Mă aflu la Chișinău pentru încă doi ani. Editura ARC îmi propune publicarea unui volum de publicistică. Cer răgaz să mă gândesc: programul meu de lucru este unul cam între douăsprezece și paisprezece ore pe zi. Diferența de fus orar între Washington și Chișinău este una de șapte ore – când eu, la Chișinău, ar trebui să plec de la birou, Washingtonul abia începe să vină la birou. Orele mele de muncă se prelungesc de la birou acasă. Numai timp de scris sau de alcătuit antologii nu am. Editura se angajează să acopere mai tot travaliul. Accept, cartea apare și în postfață dau câteva lămuriri: „Pentru toate cele invocate până aici, am acceptat propunerea colegilor Gheorghe Chiriță și Eugen Lungu/…/Mulțumesc tuturor celor care au trudit la realizarea acestei cărți./…/Din păcate, aflat, cum cu humor scria un coleg, ‘într-un al doilea exil’, în Moldova, nu am putut fi de prea mare folos editurii în strângerea și selectarea materialului. Nici măcar de corectarea lui nu m-am învrednicit pe cât ar fi trebuit. Neplănuind apariția acestei cărți, n-am avut timpul necesar pentru a strânge și sorta materialul pentru un asemenea volum./…/Important rămâne ca paginile strânse între aceste coperți să nu dea o imagine cosmetizată a autorului ei și una deformată a epocii în care s-a învrednicit să scrie…

   Deși relațiile mele cu Paul se șubreziseră bine, îi trimit totuși un exemplar al cărții. După o vreme, Gheorghe Chiriță îmi aduce o scrisoare primită de la Paul. Chiriță e nedumerit, aș zice chiar ușurel siderat.

   Pun mâna pe telefon și-l sun pe Paul. Îi spun a nu știu câta oară că în 1993, când mă pregăteam să plec la Chișinău, nu aveam cum să-i dau o adresă, fiindcă nu aveam așa ceva. În primele luni, m-am mutat dintr-un hotel într-altul, apoi am stat în gazdă. Abia după o vreme am închiriat o casă, dar toată corespondența o primeam la birou, căci serviciile poștale erau mai sigure în acest caz. Adresa biroului – Strada George Meniuc nr. 3 – i-o dădusem lui Paul în câteva rânduri. Era, de altfel, și adresa la care Paul trimisese scrisoarea către Gheorghe Chiriță, doar etajul era altul – Editura ARC ocupa parterul clădirii, birourile fundației pe care o reprezentam se aflau la primul etaj. Discuția devine cu totul penibilă, când îi reamintesc lui Paul că împreună cu volumul îi trimisesem câteva rânduri și, încă o dată, cartea de vizită. Firește, neagă. Fac un ultim efort de a apela la un grăunte de logică și-i spun că și pe plicul-colet în care i-a sosit cartea se afla adresa mea. Neagă. Îi spun că nu poți trimite poștă recomandată, care cere semnătură de primire, fără să indici pe plic numele și adresa expeditorului. Îmi răspunde că asta e o balivernă, fiindcă el trimite cărți și nu-i cere nimeni să indice adresa expeditorului. Gheorghe Chiriță, mare admirator al lui Paul, (ca de altfel și Eugen Lungu) e din ce în ce mai jenat de ce aude, iar ce îi reproșează Paul în scrisoare este neîntemeiat. Ce aflasem de la Paul, cu ani în urmă, era că, în 1993, pe când se afla într-o vizită oficială la Paris, președintele Mircea Snegur îl invitase pe Paul să vină la Chișinău și-i ceruse niște manuscrise care să fie publicate în Moldova. Surse de la Chișinău îmi spuseseră însă că lucrurile stătuseră puțintel altfel. Oricum, nici Gheorghe Chiriță, nici Eugen Lungu nu erau vinovați de neîmplinirea unui proiect editorial, iar eu nu aveam cum să mă amestec în ceea ce ar fi putut deveni un atac public al lui Paul la adresa președintelui Mircea Snegur.

   Kakistocrația a fost o carte norocoasă – Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Marele Premiu al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România – ASPRO, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul revistei Cuvîntul – „Superlativele anului”. Răspunzând unor sondaje sau în interviuri câțiva critici literari o declarau Cartea Anului. Asta era prea mult pentru Paul – și-a înmulțit atacurile împotriva mea. Avea să sfârșească prin a pune cuvântul disident între ghilimele, când scria despre mine și să caracterizeze astfel anii mei de muncă în Republica Moldova: „Am înțeles, în fine, ce anume face și drege Tudoran la Chișinău. Ce să facă bietul american: își publică și el o carte! – la Chișinău! Să nu fie uitată mențiunea: ‘Această carte apare cu sprijinul Fundației Soros-Moldova.’ ”

   Înțelegeam și eu – tot „în fine” – că un dialog devenise imposibil.

 

2. Paul – dușmani și „dușmani”

 

1997. Jurnalul lui Paul nu stârnește doar critici întemeiate, ci devine mană cerească pentru detractori de cea mai joasă speță. Un personaj obscur – Bianca Balotă – semnează în două numere succesive ale revistei „22” (ediția Gabriela Adameșteanu) un atac imund.

   Public în rubrica mea PUPAT TOȚI PIAȚA UNIVERSITĂȚII din România literară un text în două părți (nr. 26 și nr 27) intitulat Bianca Who? Semnalez apariția unui fenomen nefast ce a urmat unor critici întemeiate: „Neplăcut este că impostura nu întârzie să apară. Și ea a devenit sensibil mai densă, după acel teribil ‘Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma’ al Monicăi Lovinescu’. În mod cu totul anapoda, unii l-au luat drept o invitație la linșaj. Refulări năruitoare s-au transformat în defulări imunde. Cariul devine șacal.”

   Bianca Marcu, fostă elevă a celebrei fabrici de scriitori (Școala de Literatură) – la a cărei inaugurare Mihail Sadoveanu ar fi spus că scriitori vor ieși de acolo doar cei care erau deja scriitori când au intrat în ea – n-a ieșit de acolo scriitoare. Singurele dâre de „literatură” lăsate în urmă-i au fost elanuri de maculatură heirupistă. Devenită, după alte căsătorii, soția eruditului Nicolae Balotă, se ia drept eruditul Nicolae Balotă, când de fapt împrumută din arsenalul informatorului Securității „Someșan”, printre ale cărui sarcini se află și „monitorizarea” unor angajați ai Europei libere, fie ei trăitori la München, fie ei trăitori la Paris. Acuzațiile aduse lui Paul de Bianca Balotă – și nu doar lui – sunt de o nemernicie absolută: „…având spatele asigurat, riscase, într-un context social amorf și apatic, un act de rezistență care ar fi putut avea consecințe tragice, dar nu le avusese. Dimpotrivă”/…/ „…cineva a hotărât că românilor le lipsește un Soljenițîn. Și dacă nu s-au învrednicit să-l dea singuri, ar trebui inventat, confecționat, fie și din nimic”.

   „Reluând un laitmotiv lansat de Securitate” – scriam – „dna Balotă se expune nu doar ridicolului când afirmă despre Carta 77 că, dacă intelectualitatea română nu a semnat acest document – cum a semnat altele – este tocmai pentru că acel document fusese semnat de Paul Goma.”

   Întrebam: „Care sunt celelalte documente pe care le-a semnat, de pildă, dna Balotă împreună cu intelectualitatea de care vorbește?” Aceeași întrebare avea s-o formuleze și Ion Vianu, unul dintre semnatarii documentului, într-un text din revista „22″.

   Detractoarea lui Paul mergea chiar mai departe, scriind despre Dumitru Țepeneag și Virgil Tănase: „Securitatea avusese deja prevederea de a-i fi trimis la Paris pe cei doi agenți ai săi, cu măști de disidenți români, veniți să joace rolul prietenilor de nădejde, ai tovarășilor de exil ai lui Paul Goma.”

   După ce discut multe din calomniile dnei Balotă, închei textul astfel: „Monica Lovinescu a avut motive întemeiate să scrie acel teribil ‘Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma’. Nu sună prost nici afirmația invocată de dna Balotă în finalul galimatiasului ei denigrator – ‘Am dori ca Monica Lovinescu să nu-l fi cunoscut niciodată pe Paul Goma’. Nu există, vai!, nici un motiv pentru a le spune Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca: ‘Noroc că, în schimb, ați cunoscut-o pe Bianca Balotă.”

   Nici Paul nu este mulțumit de cum am „bărbierit-o” pe Bianca Balotă, („Unde s-a topit redutabilul polemist, prietenul meu Dorin? Ești un căcăcios, asta ești. Are Monicuța dreptate? Are pe dracu’…), nici „Monicii” nu sunt fericiți că am pus-o la punct pe mahalagioaica al cărei demers calomnios din „22” menționa împrejurarea în care-i avertizase că Paul Goma era un „impostor”: „Fusese, deci, nevoie să ajung eu la Paris și să traversăm împreună o noapte de revelion pentru ca familia Lovinescu-Ierunca să afle ceea ce se cuvenea să știe de mult.”

   „N-ar fi rău”, îi spun Monicăi într-o convorbire telefonică, „să fim mai atenți nu doar când traversăm strada, ci și cu cine… ‘traversăm’ nopțile de revelion.” „Ia te uită, cine vorbește – prudentul-prudenților Dorin Tudoran!”, răspunde prompt Monica. Izbucnesc în râs – are dreptate. După acel Bianca Who?, relațiile mele cu „Monicii” nu au suferit nicio modificare, în schimb, Paul a devenit din ce în ce mai convins că sunt dușmanul său! Am încercat să mă consolez cu gândul că reacțiile unor oameni precum Gabriel Andreescu, Ion Vianu și Mira Moscovici (în numărul 23/1997 al revistei „22”) vor fi avut darul să-i ridice moralul și să-i redea pierduta încredere în oameni suferită din cauza mea.

   Finalul intervenției lui Gabriel Andreescu spunea multe și despre o decizie redacțională rușinoasă: „Lectura pe care dna Bianca Balota o face vieții tulburătoare a pe drept celebrului disident este una dintre cele mai dezamăgitoare apariții din Revista 22.” Din păcate, asemenea decizii redacționale aveau să se repete sub respectiva conducere a publicației.

Photo & ⓒ Agerpres

   Nicolae Manolescu are o emisiune de mare succes la ProTv – Profesiunea mea, cultura. Eu nu am, dar am o idee. Îl sun de la Chișinău și-i sugerez să dedice o emisiune Jurnalului lui Paul. Ezită. E oarecum surprins și încurcat. Îl înțeleg – atacurile lui Paul împotriva sa sunt greu de înghițit. Până la urmă, acceptă. Cu o condiție: „Vii la București pentru emisiune”… „Vin”. Când toate amănuntele sunt stabilite îl sun pe Paul. Cârâie. Apoi: „Faci tu asta pentru mine? De ce?” „Nu. Fac asta pentru noi?” „Care noi?” „Noi, lanțul.” „Care lanț?” „Lanțul despre care-mi scriai acum câțiva ani că nu trebuie să se rupă?” „Și ce legătură are Nicky al tău cu lanțul nostru?” „Are.” „Are pe dracu’.” „Are, și nu eu fac asta, el face.” „De ce?” Până la urmă, acceptă. Realizatorii emisiunii iau legătura cu el. Pe platou suntem patru – Nicolae Manolescu, Dan Petrescu, Mircea Zaciu și eu. Prin telefon de la Paris – Paul. Totul merge în chip natural. Adică, opinii, opinii diferite, opinii apropiate, întrebări, întrebări retorice, răspunsuri, nedumeriri etc., până când Paul trântește telefonul. Greu de păcălit telespectatorii cu „avem o problemă tehnică”. Problema e de altă natură.

   Îl sun a doua zi. Nu răspunde. Mai sun de câteva ori. Nu răspunde. Îl sun din nou, de la Chișinău. Până la urmă, răspunde: „Mda… Ce mai vrei?” „Să te întreb ce-ți veni?” „Ce-mi veni? Îmi veni așa: uite-l pe prietenul meu Tudoran cum aranjează el o înghesuială în care să fiu înjurat și pe viu, la televizor, nu doar prin reviste și ziare…” Mai bombăne niște acuzații absurde, după care trântește telefonul.

   Mai pot spera la ceva? Nu prea.

3. Paul – începutul sfârșitului

1997. 1997. Apar la Editura Nemira (dacă nu mă înșel, prin grija lui Dan Petrescu) primele trei volume din Jurnalul lui Paul. Fracturile care începuseră să se simtă în „lanțul” menționat de Paul în scrisoarea pe care am publicat-o în textul precedent se adâncesc. Foarte curând are loc un altfel de Cutremur al oamenilor decât cel din cartea lui Paul Culoarea curcubeului ’77. Venit de la București de la Chișinău, cumpăr 12 seturi din Jurnal. Păstrez un set pentru mine și le dăruiesc pe celelalte unor scriitori și mari admiratori basarabeni ai lui Paul – cap de listă, regretatul Serafim Saka.

   Revista Vatra, condusă de Al. Cistelecan, îmi publică în două numere (nr 4 și nr.5) un text intitulat Musca din frișca noastră. Reproduc mai jos începutul acelui text: „Jurnalul lui Paul Goma (Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură mare și Jurnal de noapte-lungă) este o carte extraordinară. Cum extraordinar este și autorul acestei trilogii cu tot ce enervează, emoționează și scandalizează în felul de a fi Paul Goma. Ca și până acum, prin tot ce a făcut și a scris, autorul împarte lumea în două. Numai că de data aceasta, partea scandalizată pare a fi mult mai mare decât cea neantagonizată de acest Jurnal. Nimic surprinzător, dacă ne gândim fie și la enormul indice de nume; nume din care puține scapă fără a fi fost măcar o dată urecheate de autorul cărții. Și înainte de 1989, când marea majoritate a intelighenției românești s-a mulțumit să reziste doar prin cultură, și acum, când aceeași intelighenție nu înțelege de ce prețul acestei erori de strategie este atât de piperat, Paul Goma a fost și continuă să fie mai mult decât incomod. Este de-a dreptul insuportabil. Un optimist credea că în dulcele lapte al oricărei reverii se află întotdeauna o muscă. Și tocmai asta continuă să rămână Paul Goma – musca din frișca tuturor reveriilor noastre.”

   Trec în revistă lucrurile care-l pot lăsa pe Paul fără mai toți prietenii de până atunci. Paul are o idee foarte limpede și oarecum ciudată – adevărul lui este adevărul adevărat; adevărul celorlalți nu contează. Opinia mea este că avem tot dreptul la adevărul nostru, dar el este, mi degrabă, un bun personal, în vreme ce Adevărul este, sau ar trebui să fie, un bun public. Potrivit lui Paul, la numai o săptămână după ce Dan C. Mihăilescu (în opinia mea un excelent eseist și critic literar, om de mare integritate profesională) l-ar fi acuzat „de minciuni și de delațiuni”, într-o discuție cu Dan Petrescu ar fi recunoscut că „Circa 90% din ce spune Goma in Jurnal este adevărat”. Chiar dacă așa au stat lucrurile și proporția respectivă ar fi reală, problema era, și avea să se acutizeze, că restul de 10% atârna, deseori, mai greu decât acel 90%, mai ales că prea multe afirmații, acuzații etc. priveau oameni demni de respect și admirație.

   Alegeam câteva – din prea multele – inexactități (prefer acest eufemism) care mă priveau și mărturiseam: “Nu doresc să contrapun adevărului lui Paul Goma adevărul meu. Vreau să aduc doar câteva precizări ce ar putea, sper, să pună un necesar plus de nuanță în câteva cazuri ce mă implică în mod direct.”

Photo & ⓒ – okazii.ro

   Într-un paragraf aflat spre finalul textului, pomeneam de confuzia creată de rândurile în care Paul nota: „19 noiembrie (1958) bătaia primită, la Gherla, de la Tudoran, Goiciu, Șomlea cel Bătrân, Istrate.”

   Serafim Saka mă invită la o cafea și cu volumul trei al Jurnalului deschis la pagina 161 îmi spune: „Dragul meu, nu știam că ai trecut și pe la Gherla… Vai de capul dumitale… Dar tot nu înțeleg, cum de te-ai pretat să fii torționarul lui Goma!?… Ce bine că v-ați împăcat și ce bine că Paul Goma nu-ți poartă nicio pică. Mă bucur că sunteți prieteni așa buni.”

   Scriam în Vatra: „Nu, n-am trecut pe la Gherla. Nu sunt acel Tudoran care-l snopea în bătăi pe Paul Goma. Așa cum cred că Monica și Virgil nu sunt aceiași Monica Lovinescu și Virgil Ierunca despre care Paul Goma crede azi că i-au stricat relațiile cu Europa liberă. Sunt acel Dorin Tudoran care, din dragoste și respect pentru prietenul său Paul Goma, încearcă să-i transmită autorului acestui Jurnal un anume gând – se poate scrie cu mai multă nuanță și atenție despre prieteni (ba chiar și despre dușmani), fără a leza în niciun chip adevărul. Sunt acel Dorin Tudoran care, cu toată decepția cvasigenerală produsă de Jurnalul lui Paul Goma, crede că o asemenea carte trebuia scrisă. În această atmosferă de autosorcoveală, instaurată după decembrie 1989, nu e rău că există cineva care să zgâlțâie un pic un anume eșafodaj; să încerce trăinicia bronzului sub care ne-am adăpostit atâția dintre noi; să vadă dacă sub acest bronz anumite încheieturi n-au început să ruginească ori dacă nu erau ruginite de mult. Că nu mă înșel integral o dovedește și faptul că, mai fiecare din cei portretizați de Paul Goma se amuză recunoscându-i pe ceilalți în aceste portrete, dar, atunci când le vine rândul, neagă aproape totul din ce și cum le atribuie Paul Goma.”

   Paragraful final era acesta: „România are o imensă și neonorată datorie față de Paul Goma. Dar oricât de mare ar fi ea, nu se compară cu datoria pe care Paul Goma o are față de el însuși. Când a ales, în 1977, să fie acel Goma, a făcut-o liber și nesilit de nimeni. De aceea, nimeni nu-l poate absolvi de obligația de a rămâne acel Paul Goma. Există și opțiuni ce ar trebui să rămână ireversibile.”

   După acest text (și alte „crime” comise împotriva sa la care mă voi opri în postări viitoare), prietenul meu Paul m-a tratat ca și cum eram acel Tudoran, torționarul de la Gherla, care-l snopea în bătăi. Era începutul unui sfârșit pe care, orice am încercat, nu l-am putut evita.

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).