ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Statul de drept preferențial

1.

Este una din construcțiile deceniului prezidențial Băsescu. De la cei înhămați la edificarea lui prin faptă politică la pupini prezidențiali, onorurile li se cuvin cu prisosință. Este statul de drept de astăzi continuatorul statului de drept preferențial construit în deceniul Băsescu? Iată un subiect de neocolit. Verdictul definitiv de colaborare a fostului președinte cu Securitatea a declanșat reacții diferite, atât printre foști colaboratori politici ai domnului Băsescu, cât și printre foști lingăi prezidențiali – de la tăcere absolută, îmbufnări trecătoare, dezamăgiri mai temperate chiar decât celebrul clavecin, până la explicații, interpretări și justificări penibile. O strategie comună unora dintre cei înscriși la cuvânt este manipularea, deturnarea discuției de la subiect spre teme care pot fi și ele subiect de analiză, dar în mod separat. Iată diversiunea încercată de un personaj adaptat la haimanalâc politic mai abitir ca girueta la intensitatea vântului: „Traian Băsescu a făcut multe lucruri bune pentru România. Nu a fost perfect, dar cine este? A reușit să-și depășească trecutul. Aici e diferența dintre el și trepădușii de serviciu. Îl puteți goni din casă, nu și din istorie.” Totuși, în discuție nu este dacă fostul președinte a făcut ori nu și multe lucruri bune pentru România. În discuție este colaborarea sa cu Securitatea, calitatea sa de informator. Își va fi depășit dl Băsescu trecutul, dar, în principal, calea folosită a fost cea a declarațiilor false, în documente, la întrebarea dacă a colaborat cu Securitatea. Și asta se pedepsește, aș zice, într-un stat de drept. Dar unii rămân, cu orice preț, de partea statului de drept preferențial. Domnul Băsescu nu este gonit din casă. Nu este evacuat prin abuz, ci pe baza unei legi, și, dacă nu mă înșel, una din devizele statului de drept, pe înțelesul tuturor, ar putea fi „Unde-i lege, nu-i tocmeală.” Dar arhitecții, lăudătorii și profitorii statului de drept preferențial gândesc și simt altfel – la tocmeală. Eu, unul, nu am observat niciun efort urmărind scoaterea fostului președinte din istorie. Nervozitatea lingăului citat este provocată de faptul că domnul Băsescu ar putea să nu intre în istorie neapărat în versiunea creată de pupinismul prezidențial. Vă mai amintiți vocea tonomatului – „un președinte pentru alte coordonate istorice!”? Din păcate, acele alte, noi coordonate s-au dovedit mai degrabă din familia vechilor „orizonturi roșii” descrise de Ion Mihai Pacepa, decât istorice. Pe cât de intransigent-inflexibil se declară, în teorie, față de colaborarea cu fosta Securitate și cu turnătorii, pe atât de „nuanțat” și blând creștin se dovedește în practică pupinul citat, atunci când e vorba de anumiți informatori. Iată ce scria despre unul dintre ei: „Au existat, se pare, momente tulburi în trecutul său, am preferat să nu le știu, nu am găsit de cuviință să-l întreb despre ele. Țineau, cum a și spus, de raportul său cu bunul Dumnezeu. Le va lămuri acum, pe acel tărâm unde îi va fi poposit sufletul. Și sunt convins că va fi iertat.” Nu e vorba de „se pare”, e vorba de o certitudine susținută de documente, unele chiar olografe. Dacă turnătorului în cauză i se acordă dreptul de a răspunde doar în fața lui Dumnezeu, atunci de ce pupinii domnlui Băsescu cereau ca alți turnători, dușmani politici ai președintelui, să răspundă doar în fața instituțiilor statului de drept? Nu era, oare, „creștinește” să li se accepte și lor dreptul de a răspunde tot numai în fața „bunului Dumnezeu”? Când îl implicăm pe Dumnezeu în mașinăria statului de drept preferențial, statul de drept este scos din joc.

Desen – ⒸDION

Fostă consilier de stat, fostă șefă a cancelariei prezidențiale, fostă ministru, fostă parlamentară, fostă șef de partid politic, fostă fugară în Costa Rica, fostă deținută și potențial pușcăriabilă, Elena Udrea se înscrie și ea la cuvânt: „Schimbă decizia Înaltei Curți cu ceva performanțele sau erorile făcute de Traian Băsescu ca președinte, primar sau ministru? Nu!!!”/…/„Deci ICCJ a decis definitiv că fostul Președinte al României, Traian Băsescu, a colaborat, în accepțiunea legii existente azi, cu Securitatea! La fel de bine, cei trei judecători puteau spune că nu, soarta noastră și a țării ar fi fost aceeași, nimic nu s-ar fi schimbat. Și nici Putin, nici Biden, nici Rusia, America sau UE nu ar fi schimbat nimic din ceea ce ei fac si ne influențează viața azi în Romania și in lume!” Cum se vede, nici Elena Udrea nu e în chestiune. Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat în legătură cu performanțele primarului, ministrului și președintelui Traian Băsescu, ci în legătură cu un apel legat de un verdict dat pe baza probelor – colaborare cu Securitatea. Astăzi, verdictul este unul definitiv. Judecătorii nu puteau da alt verdict, în fața dovezilor, decât într-un stat de drept pe care și-l visează Elena Udrea – unul preferențial. Cum adică „în accepțiunea legii existente azi”? În accepțiunea aceleiași legi s-au dat verdicte de colaborare cu Securitatea și în timpul deceniului prezidențial Băsescu, verdicte de care n-au scăpat dușmani politici ai președintelui. Și atunci? Accepțiunea de azi este exact cea de ieri, căci nu a făcut nimeni o lege nouă, special desenată pentru a-l nedreptăți pe domnul Băsescu. Și în vremea mandatelor președintelui Băsescu, Uniunea Europeană și Statele Unite – pe care le blamează azi pușcăriabila Udrea – au influențat desfășurarea unor lucruri în România. Salvarea președintelui Băsescu de la destituire după un referendum național este doar unul dintre exemple. Cât au fost favorabile președintelui Băsescu și cercurilor concentrice ale camarilei sale, influențele externe erau îndreptățite. Acum nu mai sunt. Despre statul de drept din România anului 2022 ale cărui instituții l-au găsit vinovat pe Traian Băsescu de colaborare cu Securitatea și pe Elena Udrea îndreptățită la încă șase ani de pușcărie, fosta mână dreaptă a președintelui Băsescu are o părere execrabilă: „Un „stat de drept” mai prost, mai incompetent, mai rău, mai nociv ca Securitatea lui Ceaușescu…” Să admitem că pușcăriabila noastră are dreptate și că cele două decizii sunt nedrepte, una dintre ele – cea privind cazul său – fiind dată de un complet de judecată nealcătuit ca la carte. În acest caz, Elena Udrea ar trebui să accepte că incompetentul, prostul, răul și mai nocivul decât Securitatea stat de drept al zilei este moștenitorul legitim al statului de drept preferențial la a cărui consolidare a participat din plin și dumneaei. În ce ar consta superioritatea statului de drept preferențial față de umilul stat de drept? În crezul democratic „Fiindcă așa vrea mușchii mei!”

Când mușchii unora s-au cam dezumflat, când vitaminele oferite de tot felul de Servicii care mai de care mai speciale sunt oferite altor actori politici, când anabolizantele trimise din străinătate au alți destinatari, unii – de la foști actanți politici majori la lingăi pentru eternitate – au dificultăți insurmontabile să se adapteze la realitate. Dacă pentru părinții unora dintre ei comunismul a fost „visul de aur al omenirii”, pentru ei visul de platină al șleahtei este statul de drept preferențial, dar unul care să le fie favorabil mereu numai lor.

A înțărcat bălaia!

2.

Pentru ca el și marinarii săi să nu cadă pradă cântecelor ademenitoare ale sirenelor, Ulise a recurs la o soluție ingenioasă: marinarii să-și toarne ceară de albine în urechi, iar el să fie legat fedeleș de catarg. Marinarii nu au putut auzi cântecele, iar el le-a auzit, căci era curios să le asculte, dar nu a avut cum să urmeze tentația care i-ar fi dus pe toți la moarte sigură. Azi, pe o mare agitată de verdicte definitive, imnologul prezidențial Giruetă este și el un fel de Ulise, dar unul pe post de marinar aflat pe o ambarcațiune condusă de un priceput turnător, și nu doar de ceară în urechi. De fapt, imnologul are probleme cu auzul de multă vreme. În septembrie 2019 imnologul prezidențial declara ritos:„Spre deosebire de Marius Oprea, eu nu-l aud pe „Petrov”, când vorbește Traian Băsescu.” Astăzi se pare că îl aude, dar îl confundă, probabil, cu Ilf. Și-apoi, nu doar Marius Oprea auzea vocea lui „Petrov”. Vocea respectivă era din ce în ce mai clară, și asta cu mult înainte de 2019, firește dacă nu-ți turnai de unul singur ceară în urechi. Începând cu dezvăluirile furnizate, în 1992, de ziarul constănțean Telegraf și continuând cu episoade precum cele din 1998 și 2004, informațiile cel puțin îngrijorătoare nu au lipsit.

5 aprilie 2006. La o întrebare a lui Marius Tucă legată de prezența în politica postdecembristă a foștilor colaboratori ai Securității, președintele Traian Băsescu răspunde fără nicio ezitare: „Acești oameni nu au calitatea morală de a face politică sau, dacă o au – asta trebuie să judece legislativul – o au știindu-se despre ei că au făcut acest lucru. Să voteze electoratul dacă îi acceptă așa sau nu. Acest lucru trebuie făcut pentru oamenii politici, obligatoriu.” Răspunsul care, sunt sigur, i-a uns pe suflet pe intransigentul Giruetă și droaia de vestale aflate în slujba statului de drept prezenta două riduri. Primul – una din misiunile legislativului este de a elabora legi, nu de a aplica legi. Acestea sunt aplicate de alte ramuri ale puterii într-un stat de drept. Al doilea – adevărat, electoratul are dreptul să voteze cum găsește de cuviință, numai că are și dreptul să știe cine sunt candidații.

8 decembrie 2004, emisiunea Destinația Cotroceni. Față în față candidații Traian Băsescu și Adrian Năstase. Cel dintâi are o replică rapidă, neașteptată. Audiența vede în spusele lui Traian Băsescu o mea culpa curajoasă și o invitație la sinceritate: „Adriene, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști?” Să presupunem că replica ar fi sunat puțintel altfel: „Adriene, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între un fost comunist ca tine și un fost informator al Securității ca mine?” S-ar mai fi amuzat atât de copios telespectatorii? Ar mai fi câștigat Traian Băsescu și dezbaterea, și alegerile? Nu știu, dar cunoscând bine electoratul românesc, sunt înclinat să spun că da, ar fi câștigat. Marele câștig al candidatului Băsescu ar fi fost însă altul – din acel moment era, on the record, cu o recunoaștere publică a unui trecut pe care apoi, vorba imnologului său, l-ar fi depășit fără durerile de cap de astăzi.

Desen – ⒸAlex Dimitrov

Unii cred că „Diavolul se află în detalii”, alții că „Dumnezeu se află în detalii”. Cred că și unii, și ceilalți au dreptate. Și mai cred că pentru prea mulți dintre cei care urmăresc dezbateri electorale – pretutindeni – detalii importante stârnesc mai degrabă amuzament, voie bună, decât impulsul de a cântări responsabil detaliile respective.

Anul 2000. Emisiunea „Dan Diaconescu în direct”. Inenarabilul escroc, devenit și el mai târziu candidat, chiar pentru Cotroceni (!), are doi invitați care candidează pentru funcția de Primar General al Capitalei – George Pădure și Traian Băsescu. Cel dintâi îl întreabă, cu insistență, pe cel de-al doilea dacă a colaborat sau nu cu Securitatea. Candidatul Băsescu fandează, lumea se amuză: „Ați fost ospătar și judecați comandanți.” „Mișto replică!”, au spus foarte mulți. Mișto, mișto, numai că în chestiune nu erau pozițiile pe care le ocupaseră cei doi pe o navă, ci dacă unul dintre ei colaborase ori nu cu Securitatea. Și de unde ideea că un fost ospătar pe o navă n-ar avea dreptul să judece un fost comandant de navă, când e vorba despre colaborare cu Securitatea? Pădure întreabă: „În declarația pe care ați dat-o la Primăria Capitalei, ați declarat că ați fost sau nu ați fost colaborator al Securității?” Traian Băsescu răspunde ferm: „Că nu am fost, domnu’…” Traian Băsescu mai are o replică, una care ar fi trebuit să le dea ceva frisoane așa-ziselor vestale ale statului de drept. Candidatul Pădure îi arată candidatului Băsescu un desen reprezentând configurația viitoare a Pieței Amzei, dacă el, Pădure, va fi ales. Replica lui Traian Băsescu: „Vă arăt eu o poză, cum o să arătați dumneavoastră – puțin în zeghe.” „Mișto replică!”, au spus din nou foarte mulți. Mișto, mișto, dar în virtutea cărui drept un candidat amenință cu pușcăria un alt candidat? Simplu, în virtutea statului de drept preferențial la consolidarea căruia va pune umărul mai târziu. Și atunci, de ce nu l-am crede azi pe George Pădure că de frica amenințărilor lui Traian Băsescu, devenit președinte al României, nu a mai revenit în țară pentru mulți ani? Nu mă omor după prestațiile publice ale domnului Pădure, nu știu ce afaceri a desfășurat de-a lungul timpului, dar, până una alta, știu că nu el a primit un verdict definitiv de colaborare cu Securitatea, ci domnul Băsescu. Probabil că Elena Udrea va spune că și ăsta este un abuz săvârșit de statul de drept – cum să aibă dreptate ospătarul și nu comandantul navei? În sfârșit, că unii țin cu tot dinadinsul să-și toarne în fiecare dimineață ceară în urechi, ca să nu audă vocea evidențelor confirmate și printr-un verdict definitiv al ÎCCJ, îi privește. Că vor să ne pună tuturor macaroane pe urechi, ne privește.

3.

Alarmat de numărul mare al îmbolnăvirilor năpustite din senin peste oameni care se simțeau excelent cu cinci minute în urmă, adică până când Justiția nu le dăduse peste nas cu pedepse oricum mai mici decât meritau, în ziua de 22 iunie 2014 publicam un text intitulat Bolnăviorii.

Iată primele două paragrafe ale textului cu pricina: „Sănătoşi tun, câtă vreme trag tunuri de zeci şi sute de milioane, devin de o fragilitate uluitoare, când începe legea să le numere ouăle de aur. Cefe mai groase decât o turmă de porci sunt lovite de anemie, voiajori mondiali se declară în moarte clinică, mafioţi care ne spuneau că-i doare-n cur de lege se declară loviţi de hemoroizi pe creier, distinşi colaboratori ai conturilor secrete îşi pregătesc dosare de chiori, purtând ochelari doar cu o singură lentilă etc. De la şefi de clanuri la impresari de stele sportive, de la foşti miniştri la generali în rezervă, de la judecători la procurori, de la doctori celebri la pacienţi şi ei celebri, de la Gigi Becali la Cristi Borcea, de la parlamentari născuţi din spuma mării la alegători cu tarafuri electorale, şi de la atâţia alţii la atâţia alţii, cel mai plăpând semn de existenţă din partea legii provoacă anevrisme, varice, rupturi de coloană cervicală, pancreatite, infarcte şi prăbuşiri spectaculoase ale sistemului de imunitate.” Mi-am adus aminte de acest text, aflând că Elena Udrea cere să nu fie încredințată unui penitenciar din România, pentru că detestă gândacii și, în plus, suferă de osteoporoză. Dorința doamnei este să-și petreacă detenția – fie ea de câteva zile, fie ea de câțiva ani – într-un apartament pe care și l-a închiriat în Bulgaria. Vă mai amintiți replica din opereta Liliacul – „Veselă pușcărie, domnilor!”? Despre gândaci, ce să zic? Populau penitenciarele și pe vreme statului de drept preferențial la a cărui consolidare Elena Udrea a pus, generoasă cum e, mai mult decât umărul, penitenciare unde au fost trimiși spre reeducare și dușmani politici ai președintelui Traian Băsescu. Și-apoi, nu înțeleg care ar fi incompatibilitatea majoră dintre gândacii de penitenciar și gândacii care populează corupția. Passons…

Cum doresc să rămân obiectiv, vreau să vă reamintesc că osteoporoza Elenei Udrea era mai mult decât bătătoare la ochi, încă de pe vremea când fusese numită Șefă a Cancelariei Prezidențiale. Fotografia de mai jos depune o mărturie irefutabilă. Pe timpul ministeriatului, ba chiar și după el, boala s-a agravat – puteți găsi dovezi căutând pe internet fotografii din pictoriale celebre în epocă.

Fotografie –ⒸAgerpres

Elena Udrea a stat liniștită până în dimineața zilei când urma să fie anunțată decizia ÎCCJ. Bănuiesc că avocații doamnei (și nu doar ei) o asiguraseră că decizia îi va fi favorabilă. Și mai bănuiesc că în zorii zilei respective, o păsărică i-a transmis Elenei Udrea că decizia nu-i este favorabilă. Statul de drept de astăzi ar trebui să afle care a fost păsărica respectivă și să-i aplice corecția meritată. Urmarea generozității arătate de păsărică a fost că, deși oprită la granița dintre Bulgaria și Grecia, Elena Udrea nu poate fi învinuită că ar fi încălcat interdicția de a părăsi România, fiindcă nu a existat o asemenea interdicție. Este și motivul pentru care am spus „oprită”, nu „prinsă”. Statul de drept ar trebui să se întrebe de ce curtea căreia i s-a cerut (pare-se, în două rânduri) să stabilească interdicția respectivă, a refuzat. Exista un motiv fundamental pentru interdicția solicitată – precedentul. Elena Udrea se mai cărăbănise o dată din țară, pentru a se sustrage actului de justiție, refugiindu-se cu amica Alina Bica taman în Costa Rica, nu atât pentru rima Bica/Costa Rica, ci mai degrabă pentru că țara respectivă nu are un tratat de extrădare cu România. Elena Udrea a informat autoritățile bulgare că a cerut azil politic în Grecia, spre care se îndrepta. În realitate nu o făcuse încă, avea doar actele pregătite. Ar mai fi de aflat prin cine a închiriat atât de rapid un apartament în Bulgaria, unde dorește să-și petreacă timpul. Sunt autoritățile statului de drept român interesate să lămurească asemenea lucruri? Să zicem că da. Pot s-o facă? Mi-e teamă că nu. Și-atunci, vorba colegului Anton Pann, „Dacă nema putirință, geaba chichirez gâlceavă”? Sau, cum ar spune bulgarii, cărora Elena Udrea le adresează cereri de tot felul – „Nema problema, problema nema.” Totuși, statul de drept nu ar trebui să se dea bătut, nu de alta, dar printre verigile sale par să existe prea multe moștenite de la statul de drept preferențial al deceniului Băsescu – de la păsărici care șoptesc ce a hotărât un complet de judecată, înaintea anunțării deciziilor respective, până la cele care nu găsesc de cuviință să interzică părăsirea țării în cazul unor persoane care mai părăsiseră și altă dată țara spre a se sustrage justiției.

Desen – ⒸIon Barbu

Pentru multă vreme, una din valutele forte folosite de președintele Traian Băsescu pe sulfuroasa piață politică (și nu doar pe cea politică) a României a fost Elena Udrea. Maestrul Ion Barbu a comis o singură eroare în lucrarea de mai sus – Elena Udrea nu s-a coborât la amărâtul de leu românesc. Deși durerile provocate de osteoporoză erau insuportabile, în măricelele sacoșe Hermes și Louis Vuitton, care-i atârnau împovărător de umeri, clocoteau euroi și dolărași. Leul românesc era – și rămâne – pentru proști. Aflată la Paris (pentru cumpărături de întreținere) împreună cu viitoarea fugară Alina Bica – DIICOT, Elena Udrea își începea dimineața la hotel cu un Breakfast Epicure în valoare de €109. Mai modestă, Bica mânca doar de €27.76. Când o sumedenie de detalii, inclusiv fotografii și fotocopii ale unor chitanțe au ieșit la iveală, președintele Băsescu a dat ca sigură colaborarea dintre un serviciu secret român și unul francez, întrebându-se furios cum e posibil așa ceva. Chiar așa? Cum de au fost deranjate prietenele Bica & Udrea taman când le era mai bine și le durea în Epicure de legea românească? Și de unde abuzul actualului stat de drept de a nesocoti atât durerile Elenei Udrea provocate de osteoporoză, cât și teama provocată de gândaci penitenciari? Asemenea nedreptăți trebuie analizate de Curtea Europeană a Drepturile Omului de la Strasbourg. Și vor fi. Să nu vă mire decizia curții respective. Prietenii știu de ce, dar vă șoptesc și dumneavoastră – CEDO nu privește cu ochi buni lipsa micului dejun Epicure din meniul à la carte oferit de penitenciarele din România.

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).