ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Semne de vară

1. Epoca

 

desen și ⓒ ion barbu

 

stau în fața epocii

o privesc în ochi

și nu văd nimic

 

ochii epocii stau

în fața mea

ca două guri de tun

 

că te uiți ori nu

prin ele

tot ce poți vedea

este ce știai de mult

 

dar ce știai

n-a interesat niciodată

pe nimeni

 

epoca stă în fața ta

te privește în ochi

și-ți spune:

 

tare prost mai ești

bobocule!

 

(din ciclul death by invitation only)

 

2. Nostalgia

 

 

o întindere fără margini

 

nu începe nicăieri

nu se termină niciunde

 

omul fără umbră

umbra fără om

 

o dată la un miliard de ani

soarele se prăbușește

ca un imens cazan de cărbuni înroșiți

 

omul și umbra devin totuna

nemărginirea se reînnoiește

 

 

3. 2023 Captive Nations Summit

 

În fiecare a șaptea lună din an, Victims of Communism Memorial Foundation marchează National Captive Nations Week (Săptămâna Națională a Națiunilor Captive), așa cum cere rezoluția Congresului din 1959 semnată de președintele Dwight D. Eisenhower. Textul rezoluției a fost elaborat de ambasadorul Lev Eugene Dobriansky, cunoscut nu doar pentru fermele sale poziții anticomuniste, ci și pentru cursurile de Economie predate la Universitatea Georgetown, din Washington, D.C.

În ziua de 19 iulie, am participat la 2023 Captive Nations Summit ca panelist în sesiunea Collective Memory, Its Instrumentalization, and Memory Politics, alături de Vejas G. Liulevicius (Professor, Department of History, University of Tennessee), Michael Sawkiw, Jr., (Executive Director, Ukrainian Congress Committee of America). Discuțiile au fost moderate de Brian Whitmore (Assistant Professor of Practice, University of Texas, Arlington, Nonresident Senior Fellow, Atlantic Council).

 

Pornind de la evaluarea rolului pe care îl joacă memoria colectivă în modelarea felului în care înțelegem concepte precum cele de națiune, identitate și suveranitate, paneliștii au avut de răspuns unei întrebări ramificate: Ce se poate face împotriva manipulării istoriei așa cum o practică astăzi China și Rusia? Cum poate lumea liberă să consolideze o memorie colectivă capabilă să facă față, pe lungă durată, propagandei regimurilor autoritare? Cum pot fi contracarate, prin promovarea adevărurilor istorice, mecanismele manipulării și instrumentalizării memoriei colective proprii unor astfel regimuri? Precondițiile numite de mine au fost trei.

Prima – credibilitatea. O situație internă de felul celei cu care se confruntă azi Statele Unite nu este un atú, dimpotrivă. Uneori, lecțiile date altora despre nocivitatea corupției, începând cu cea politică, sabotarea existenței opiniilor diferite prin acte de cenzură sau eforturi de a crea ministere ale adevărului etc. fac Washingtonul să pară asemenea unui John McEnroe dând lecții de bună purtare unui Ilie Năstase sau unui Nick Kyrgios. L-am pomenit pe Nicolae Titulescu și al său “Dați-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă.” O lipsă de echilibru între politica internă și cea externă nu oferă suficientă credibilitate – nici pe plan intern, nici pe plan extern.

A doua – consistența. În mod firesc, fiecare administrație vine cu propria agendă, cu propriile priorități, dar când în politica externă strategia devine foarte fluctuantă, efectele se pot dovedi majore. Opt ani de diplomație bazată pe o așa-zisă strategie – „Leading from behind” – se plătesc scump. În 2012, la Seul, președintele american i-a transmis – prin președintele rus Dmitri Medvedev – viitorului președinte Vladimir Putin că are nevoie să i se dea „puțin spațiu”, ceva răgaz, până după alegeri; apoi va fi mult mai „flexibil” în legătură cu anumite subiecte. Când, în 2014, Rusia a anexat Crimeea, reacția Washingtonului nu a fost suficient de fermă. Flexibilitate? În 2022, Putin a declanșat războiul împotriva Ucrainei. Prețul plătit azi de Occident pentru a ajuta Ucraina este cu mult mai mare decât ar fi fost, dacă, în 2012, Moscova ar fi primit semnale mult mai aspre din partea Washingtonului. Leading from behind a fost o pseudo-strategie, în primul rând pentru că este o contradicție în termeni.

A treia – reziliența, capacitatea de a acționa continuu. Am citat-o pe Margaret Thatcher: „You may have to fight a battle more than once to win it. Resilience is what carries us from battle to battle and makes the hope of victory real.” Discontinuitatea în asemenea eforturi este o proastă strategie. A prefera atitudinile reactive în defavoarea celor pro-active nu este nici o socoteală înțeleaptă.

Există și o ciudată – foarte costisitoare și ea – înțelegere a felului în care pot fi promovate democrația și valorile ei. Unii își închipuie că pot fi exportate și importate asemenea pantofilor, hainelor, telefoanelor celulare etc. Pentru asemenea oameni am amintit o întâmplare, pe care nu mă satur să o repet ori de câte ori simt o asemenea atitudine. În anii Juntei Militare din Grecia (Regimul Coloneilor), ambasadorul american l-a întrebat pe cel mai cunoscut istoric elen: „Profesore, ce se întâmplă cu țara dumneavoastră? Totuși, Grecia este cea care a inventat democrația, nu?“ Răspunsul venerabilului istoric: „Excelență, se pare că după ce am inventat-o, am exportat atât de multă, încât nouă nu ne-a mai rămas nimic…” Aviz fanilor industriei de import-export a democrației și valorilor ei. Una peste alta, scena americană îmi amintește un vers al lui Leonard Cohen: „I love the country but, I cannot stand the scene.“

Mi-am reafirmat oroarea față de revoluțiile culturale prin care au tot trecut țările comuniste, dar mi-am declarat îngrijorarea față de revoluțiile culturale de tip cancel culture care zguduie lumea occidentală. În vreme ce în țările comuniste oamenii au fost mancurtizați cu forța, în lumea încă liberă prea mulți se inițiază de bunăvoie în exerciții de spălare pe creier. Grace Jo – activistă pentru Drepturile Omului, scăpată din Coreea de Nord – avea să exprime aceeași îngrijorare în sesiunea Global Voices of Freedom – Key to Enduring Resilience.

Educația devine din ce în ce mai mult proprietatea industriei de divertisment, decât datoria înstituțiilor de învățământ. M-am întrebat câți, din zece studenți americani, au citit discursul lui Alain Besançon (de curând plecat dintre noi) despre amnezia practicată față de comunism și hipermnezia practicată față de nazism și câți cască gura la aberațiile guralivei Whoopi Goldberg, după care comunismul nu e chiar atât de rău. Unii sunt victimele unor regimuri autoritare/totalitare, alții se victimizează de unii singuri, fără să știe ce și de ce o fac.

În acest an, Dissident Human Rights Award a fost decernat lui Vladimir Kara-Murza, condamnat la 25 de ani de pușcărie pentru criticile aduse lui Vladimir Putin după decizia liderului rus de a invada Ucraina.

Georgi Edelstein. Photo & ⓒ VOC Foundation

 

Cea mai înaltă distincție pe care o acordă Victims of Communism Foundation – Truman-Reagan Medal of Freedom – i-a revenit lui Georgi Edelstein, preotul în vârstă de 91 de ani, om cu o viață fabuloasă.

 

4. Un geniu al tuturor incorectitudinilor politice

 

Pe când eram redactor la Vocea Americii, avea o emisiune săptămânală. Din când în când, eram cel care prelua în studio ce transmitea el din Germania. Discuțiile cu el erau de o savoare nebună – pe măsura emisiunilor. I-am mărturisit că-l adoram încă din adolescență. Stătea pe Maior Coravu sau în apropiere. Îi admiram automobilul vechi, de colecție, care astăzi ar cota o avere, dar care, pe atunci, trezea în București mai degrabă zâmbete, decât invidie. Era, cred, un BMW, cu un bot lung – părea enorm. Capota se închidea cu două curele de piele. Îmi amintesc și acum una din glumele care au făcut foarte „problematic” spectacolul său Eu și materia moartă. Apărea pe scenă ținând în fiecare mână o șosetă. De la distanță nu se vedea diferența dintre ele – una din șosete avea la călcâi o gaură enormă, cealaltă – o gaură greu de detectat chiar și din primele rânduri ale sălii, unde, de obicei, stăteau tot felul de „tovarăși”. Actorul lămurea lucrurile – „Cam așa arată diferența dintre capitalism și socialism…” Spectatorii erau liberi să decidă care gaură reprezenta unul sau altul dintre cele două sisteme.

Am trăit întotdeauna cu sentimentul că Mircea Crișan a fost un comedian de geniu. S-a stins înainte ca lumea să fie sufocată de excesele atâtor corectitudini politice. De fiecare dată când îmi amintesc de el, încerc să fug de gândul că marele comedian stand up a fost răpus de Alzheimer, boală pe seama căreia, zice-se, cel înmormântat în Cimitirul Evreiesc din Düsseldorf ar fi făcut o poantă de risc maxim – Alzheimer, evreiașul ăsta care ne fură mințile…

 

5. Andrei Șerban – tot în tranșee

 

   Anul este 1966. Merg cu mama la Teatrul Nottara din București să vedem spectacolul lui Andrei Șerban Ubu Roi. Andrei este student la IATC, eu – la Filologie, mamele noastre – foarte bune prietene și colege de cancelarie. Sala plină ochi, spectacolul excelent. Ne întâlnim după spectacol în apartamentul familiei Șerban. La un moment dat, Andrei mă detectează   într-o cameră în care mă uit fascinat la fotografii extraordinare făcute de tatăl său – niciodată implicat în politică, dar mare admirator al lui Iuliu Maniu, care a și fost prezent la botezul lui Andrei, „vinovății” pentru care Mihai George Visarion Șerban avea să plătească după instaurarea regimului comunist. Jurist, cu studii în Germania, la Leipzig, își pierde slujba și se vede nevoit să facă dintr-un hobby – plăcerea de a fotografia – o meserie, e drept una în care   s-a dovedit un artist formidabil.

Mi-o imaginez pe mama în ziua în care doamna Elpis i-a spus că, la sfatul lui Ion Finteșteanu și al Sandei Manu, Andrei se mutase de la clasa de actorie la cea de regie: „Elpis, dragă, eu ți-am spus de-atâtea ori că Andrei e prea deștept, citește prea mult ca să devină actor.”

Avea mama o părere proastă despre actori? Nu, nici vorbă, căci printre prietenii ei (ca și printre ai mei) s-au numărat nu puțini actori, dar pentru ea, regizor însemna ceva foarte special, și băiatul prietenei ei i se părea foarte special – regiza încă din școală, improviza, citea alte cărți decât citeau cei mai mulți dintre adolescenții de vârsta lui, nu era speriat de limba latină, ba chiar recita versuri din Ovidiu. În plus, îl admira încă din copilărie pe Arturo Toscanini și asta, pentru mama, profesoară de muzică, era de nota A+++.

Copyright – Cinemagia

 

În 1969, Andrei ajunge, cu o bursă Ford, la New York, invitat de Ellen Stewart, directoarea clubului de teatru experimental La MaMa sau Café La MaMa pe unde au trecut, ca tineri actori încă neconsacrați, Sam Shepard, Robert De Niro, Al Pacino, Billy Cristal, Bette Milder, Nick Nolte, Danny DeVitto, F. Murray Abraham sau Harvey Keitel, actorul cu origini românești.

Plecarea nu e ușoară – Ellen Stewart vine de două ori la București pentru a smulge aprobarea plecării. Aflat în New York, Peter Brook vede un spectacol al lui Andrei, este impresionat și-l invită să lucreze cu el pentru un an la Paris. După care, cum se spune, the rest is history. Și Andrei Șerban chiar a scris un capitol în istoria lumii spectacolului de teatru și operă. Continuă să o facă.

Pe 21 iunie, a împlinit 80 de ani. Nu i-a sărbătorit nici în New York, nici retras, în cabana din pădure, undeva în Upstate New York. La jumătatea lunii mai, mă anunța că pleacă pentru vreme îndelungată în Europa, unde va lucra la mai multe proiecte: „…sunt tot în tranșee, pe front/…/ tu cel puțin ești activ, dar la tine acasă. Eu nu mai sunt de mult acasă.” Casa lui Andrei Șerban a devenit, de multă vreme, Lumea. După decembrie 1989, a reintegrat în ea România. Fostul adolescent, fascinat de istorie și recitând versuri în latină, știe astăzi că „Lumea în care trăim nu merge spre lumină, ci spre întuneric”. Este convins că există două vieți – „Una e viaţa obişnuită, pe care toţi o numim greşit viaţă. Cealaltă, pe care nu ştim să o numim, e acel Altceva, vag şi nedefinit, pe care îl simţim doar uneori. Ca atunci când te atinge o adiere şi te întrebi ce o fi acolo, de partea cealaltă a vântului. E o întrebare care rămâne mereu fără răs­puns, o năzuinţă spre Altceva, o aspiraţie pe care o uiţi, dar care tot revine; e, de fapt, adevărata viaţă, care te face să cauţi neobosit.” Cum și unde poate fi căutată acea „viață adevărată”? „Eu, unul, o caut în teatru”, mărturisește Andrei Șerban. „De aia, de fiecare dată când mă întâlnesc cu actorii, fiindcă ne e foame împreună de altceva, le spun: ‘Haideţi să căutăm împreună această viaţă invizibilă!’.” Și-a aflat rostul și mărturisește: „Nu fac teatru ca să am succes. Fac teatru ca din toată această experienţă pe care o trăim împreună, actori şi spectatori, să simt că, deşi nu am găsit un răspuns, am fost atins, măcar pentru o clipă, de viaţa cea adevărată.”

Din acest colț de pagină, îi urez lui Andrei Șerban, oriunde s-ar afla în aceste zile, mulți ani cu sănătate și puterea de a rămâne cât de mult va dori în tranșee, căci balanța pariurilor culturale majore nu poate fi înclinată decât de războinici pașnici ca el.

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).