ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Semne de vară

1.Anselmus, vara – 70 

 

   Retras, dar nu marginal. Discret, dar nu umil. Curajos, dar nu retoric. Loial, dar nu servil. Cultivat, dar nu infatuat. Moralist, dar nu moralizator. Boem, dar nu extravagant. Amuzat, când se confruntă cu superficialitatea. Încruntat, când prostia și reaua-credință ating cote alarmante. Un dârz de cursă lungă și un tandru inegalabil. 

   Iată câteva dintre scurtele, posibilele caracterizări care-mi vin în minte, când mă gândesc la Vasile Gogea, un om despre care se poate spune „They don’t make them like you anymore” (Rory Gallagher). Melcul Gogea, locuitor în aforismul lui Suetonius festina lente, mă ia prin surprindere astăzi, grăbindu-se să împlinească 70 de ani. Dar este și senectutea o cochilie. Se câștigă anevoie, dar, în fața agresiunilor imorale, se poate dovedi o cazemată inexpugnabilă.

   Supraviețuind doar în traducerea în limba maghiară, n-am avut acces la primele povestiri ale lui Vasile Gogea cum ar fi Anselmus, iarna. Cred că primul contact a fost cel cu scene Scene din viața lui Anselmus, un roman de neuitat. Am avut atunci sentimentul că mă aflu în prezența unui autor cu totul deosebit și m-am bucurat când, peste ani, Ion Bogdan Lefter, unul dintre cei mai atenți și aplicați critici și istorici literari al optzecismului, scria despre destinul prozei lui Gogea: „Anselmus îl sprijină majestuos, cu aerul său de capodoperă bizară, sumbră, grotescă. Evanghelie pe dos a unei lumi pe dos. Cutremurătoare.”

   Cândva, într-un Marș de Crăciun, Vasile Gogea scria:

„Raportez:

‘În timpul serviciului meu s-a născut Isus!’ ”

   Într-o lume aflată mereu pe dos, poetul ar fi putut oferi și o variantă complementară:

„Raportez:

‘În timpul serviciului meu a fost ucis Isus!’ ”

   În urmă cu aproape un deceniu, am avut bucuria și onoarea de a scrie o prefață pentru una dintre cărțile lui Vasile Gogea. Reiau aici un gând din acel text, fiindcă mi se pare definitoriu pentru ceea ce cred despre personalitatea celui sărbătorit acum: „Vasile Gogea l-a citit pe Lautréamont și nu a uitat că nici toată apa oceanului nu poate spăla o picătură de sânge intelectual nevinovat. Dar este și dintre cei care știu, de asemenea, că până și o singură picătură de sânge intelectual murdar poate infecta toată apa oceanului planetar. Vasile Gogea caută să afle unde și de ce trebuie să se afle intelectualul și cum poate acesta din urmă să se dovedească mai mult decât un abțibild. 

   La mulți ani, Vasile Gogea!

 

2. Melkul Gogea

 

   „Niciuna dintre cărțile lui Vasile Gogea nu stă în picioare la modul propriu, după celebra regulă a lui Nicolae Breban. Sunt subțiratice, precum autorul lor, accentuat atipice și foarte dense, dând senzația de vârfuri de aisberg, ca și cum luptătorul prins în cauze mari, în văzul lumii, ar fi dublat de un soi de sihastru care își petrece mare parte din timp departe de lume, iar atunci când coboară printre oameni nu le mai știe bine graiul de zi cu zi și le vorbește în jocuri sibilinice de cuvinte, mereu cu un miez la vedere și altul ascuns printre rânduri. Cărțile sale mai au și ceva înalt în textura lor, rimând cu septentrionala descendență nobiliară pe care și-o mărturisește discret li vag-autoironic.”

   Despre opera lui Vasile Gogea au scris nume importante (dacă ar fi să numesc numai câteva: Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Surdu, Ion Mureșan, Liviu Antonesei sau Andrei Zanca), dar rândurile de mai sus, semnate de Irina Petraș în revista Viața Românescă, nr. 9-10/2014, și care însoțesc cea mai recentă carte a autorului, Din caietul melcului, Editura Dota, mi se par a schița unul dintre cele mai pregnante portrete ale omului Vasile Gogea și a operei sale.

   La întrebarea lui Viorel Dădulescu (Făclia de Cluj, 2 mai, 2023) legată de factorul care a declanșat scrierea acestui volum oarecum atipic pentru literatura lui Gogea, poetul dă un răspuns cuprinzător: „Sunt posibile două răspunsuri. Unul vine din urmă, de prin 1990, când am avut ocazia să merg într-o delegație care a vizitat Confederația Helvetică. Am fost plimbați prin toate cantoanele, prin toate locurile istorice și cu semnificații culturale, printre care și mănăstirea Sankt Gallen. După o vreme am aflat de o mănăstire cumva soră cu Sankt Gallen, mănăstirea din Melk din Austria, a cărei grafie este cu „k”, la fel de veche și amintită în celebrul roman al lui Umberto Ecco, „Numele trandafirului” , o mănăstire, abație de fapt, la fel de veche, fondată de Ordinul dominicanilor. Amândouă aveau în comun că erau situate în locuri de maximă concentrare culturală și teologică, cu școli de copiști și biblioteci excepționale. La Melk nu am ajuns. Asta a fost o sursă mai veche care a generat dorința de a scrie despre melc, dar un melc a cărui grafie este cu „c”. Deci, un prim impuls ar putea fi unul nostalgic. Apoi au venit pandemia și războiul, statul în casă, unde m-am simțit ca un melc, dar ca unul închis nu într-o mănăstire plină de cărți, ci într-un loc unde m-am mulțumit să studiez mișcarea melcilor și a gâzelor prin curtea mea. Acesta ar putea fi un alt impuls, ca răspuns la o recluziune impusă.”

• 

Septembrie 2018. Abația Melk…

 

   Scriitor cu o solidă formație filozofică și teologică, Vasile Gogea este omul multor recluziuni. Și asta ar putea fi considerat atipic, straniu, pentru un om cu un excepțional spirit civic, dovedit cu riscuri majore înainte de 1990, și oferit cetății cu generozitate după 1990. Numai că tranzițiile postdecembriste lovite de somnambulism politic, minate de megaescrocherii economico-financiare și înfășurate în retorici produse de Școala de Gândire Farfuridi îl împing pe scriitorul și activistul civic Vasile Gogea să facă, din ce în ce mai des, cure de recluziune. Autoimpuse, ele îi fac bine scriitorului și-l țin pe omul civic Gogea la o distanță sănătoasă de cacofonia unui social ce nu-și mai cunoaște nici punctul de fierbere, nici cel de îngheț. Vasile Gogea publică o carte abia după ce simte că a trăit-o integral. Iese din cochilie și se adresează Cetății, numai atunci când crede că e util s-o facă. Futilitățile au dispărut de mult din programul zilnic al acestui om întreg.

   „Hibernările” lui Gogea îmi sunt foarte cunoscute, ca și cochilia în care se retrage, asemeni unui călugăr în incredibila bibliotecă de la Melk, pentru a fi sigur că-și înțelege rosturile. Melcul lui Vasile Gogea trece atent, dar cu un destin apăsat personal, printre Melcul lui Paul Claudel (tălmăcire dăruită de Șerban Foarță lui Gogea) și Melcii lui Francis Ponge, tradus în 1965, de Irina Mavrodin. Nimeni nu poate descifra mai exact decât poetul însuși progresia din care se naște poezia sa, un subtil, neagitat modus operandi liric. Este vorba de o progresie pe care Gogea o destăinuiește cu limpezime: „și acum mă întorc din nou la felul meu de a face poezie, la calculul propoiezițional sau matematic – dar asta fără a mă gândi la Ion Barbu, care a scris și el despre melc, ci mai degrabă la ideea că melcul își construiește cochilia folosind doar calciul din propria lui masă organică, conform progresiei lui Fibonacci, o progresie care dă o spirală identică cu cea pe care o regăsim în cochilia unui melc.”

   Pictura reprodusă pe coperta volumului (Întâmpinarea melcului) aparține pictorului clujean Valentin Lustig, artist stabilit la Zürich. Un desen al regretatului Emilian Necula („un Giotto romeno”) ilustrează poemul Misterul melcului, adăugând gândului o splendidă profunzime vizuală. O carte bijuterie.

   Dacă despre melc aflăm destule, despre casa lui – mai nimic. Căci poetul acesta atât de substanțial își păzește cu atenție misterul. El ne oferă jurnalul melcului, nu și cerneala cu care-l scrie, fiindcă nu-i place să-și deschidă venele în public. Poetul pare a fi și melcul, și cochilia:

   „În casa melcului

nu intră nimeni.

Doar umbra lui.”

 

3. Un eșec sistemic

 

   Într-un interviu pentru SpotMedia.ro istoricul Mihai Demetriade oferă – cel puțin în opinia mea – cea mai bună, lucidă și comprehensivă analiză a cauzelor care au condus la acest eșec. Fără să absolve ÎCCJ („ÎCCJ n-a avut curajul etic să creeze jurisprudență relevantă în domeniul acesta. Republica autoritară/totalitară românească dinainte de ‘89 nu are încă un statut juridic care să îi probeze și recunoască dimensiunea represivă. Nu știm cu ce am avut de-a face, în sens juridic, înainte de ’89. (…) O strategie de propagandă a fost luată ca adevăr istoric”.), Demetriade oferă o listă a mai tuturor actanților instituționali, a împrejurărilor politico-istorice și a unor eforturi cu totul îndreptățite dar subminate de amatorism care au făcut din cazul Gheorghe Ursu „un eșec sistemic”.

   Gesturilor retorice, frustrărilor și revoltei, care, în asemenea cazuri produc mai degrabă zgomot, decât luciditate civică, Demetriade le preferă argumentele și explicațiile coerente. Ce lipsește din analiza istoricului este optimismul în legătură cu ce ar putea să urmeze. Din păcate, îi împărtășesc scepticismul.

 

4. Indiferența depravată

 

   Poate că formularea situației premisă nu a fost cea mai inspirată. Poate că în articularea acuzării a existat un dezechilibru între probațiunea crimei și cea sistemică. Poate că, față de anii ’90 și 2000, nu au mai apărut noi probe explicite sau implicite privind efectiva participare la asasinat a ofițerilor de Securitate. În schimb, a apărut această strategie, condiționată de natura încadrării penale (crime împotriva umanității), demonstrarea caracterului sistemic al represiunii. Și poate că asta explică, fie și parțial, eșecul ambelor rechizitorii/probatorii, de vreme ce nu au putut convinge nici privitor la complicitatea la crimă, nici privitor la caracterul ei sistemic. Poate că generalitatea și ambițiile probațiunii sistemice au ratat chiar miza dosarului: acuzarea punctuală a celor doi ofițeri. Unde nu există loc pentru vreun „poate” este că, în viitor, decizia ÎCCJ va fi invocată, ca autoritate de lucru judecat, pe dimensiunea sistemică, pe cea a complicității DSS-IGM și pe rolul ofițerilor penaliști ai DSS în executarea represiunii. Și exact în asta constă teribila victorie a unui sistem care n-a murit definitiv, ci renaște – în alte forme și uniforme – ori de câte ori îl declarăm dispărut. Asemenea dumnezeirii, umanitatea se află în fiecare dintre noi. Pentru mine, orice om care nu a ucis un om nevinovat nu s-a autoexclus din umanitate. De aceea, consider că orice braț – privat sau instituțional – care ucide un om nevinovat comite și o crimă împotriva umanității. Gheorghe Ursu nu a ucis pe nimeni; a fost ucis.

   Știu, nu este un punct de vedere valid juridic, dar mi se pare valid din punct de vedere moral. Cu tot respectul pentru diferența dintre juridic și moral, pentru mine un act de justiție căruia îi este cu totul indiferent aspectul moral suferă de o invaliditate de gradul unu. Faptul că, potrivit ÎCCJ, Gheorghe Ursu nu a fost un opozant al regimului nu exclude vinovăția sistemului care l-a ucis. Jurisprudența americană consideră drept indiferență depravată („depraved-indifference”, „depraved-heart murder”) o crimă care dovedește o profundă lipsă de respect pentru viața umană. Prin decizia și motivația ei, ÎCCJ nu condamnă indiferența depravată, ci o legitimează. Personalizarea vinovăției pentru a scoate sistemul basma curată este un truc foarte cunoscut: nu sistemul a fost de vină, ci Stalin. Sistemul a continuat să fie curat ca lacrima, în vreme ce Hrușciov, Brejnev, Andropov și atâția alții ar fi fost vinovați, așa, doar de capul lor.

   Pentru nu puțini români nu sistemul comunist a fost de vină, ci doar Dej și Ceaușescu. I-am ucis. Primul – ars în efigie. Celălalt – împușcat la Târgoviște. Hai că sistemul nu e tocmai rău! Ba, mai mult, pentru alți români, nici măcar asemenea satrapi n-au fost vinovați, ci doar unii dintre cei aflați sub ei, în etajele de sus ale nomenclaturii. Azi, teroarea sistemică și crimele ei ies din nou cu fața aproape curată. Să susții în anul 2023, de sub semnul autorității Justiției, că represiunea sistemică a încetat în România în anul 1964, pare un argument oferit fie de „judecători” ca Iulian Vlad sau Nicolae Pleșiță, fie de oameni născuți după 1990 și care nu doresc să știe nimic despre ce s-a întâmplat înainte de venirea lor pe lume.

   Reiau mai jos textul publicat în ziua de 29 octombrie 2014, în preajma alegerilor prezidențiale, când Andrei Ursu se afla în greva foamei, căci, din punctul meu de vedere, de atunci și până la decizia de acum a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nimic esențial nu s-a schimbat în felul în care România își administrează trecutul, își gestionează prezentul și își pregătește viitorul. Cazul în speță este cel al amanetării viitorului. Un viitor cu drept legitim la o cale extraordinară de atac – recurs în casație. 

Desen și ⓒ – DION

 

Momentul – Sr. și Jr.

 

   Tatăl n-a ales cel mai bun moment pentru a ţine un jurnal. A fost ucis pentru acele pagini şi pentru altele trimise Europei libere – a fost vina lui.

   Fiul n-a ales cel mai bun moment pentru a cere dreptate, chiar dacă a început demersul de peste două decenii. Riscă să fie ucis de o grevă a foamei – e vina lui.

   Atât de lăudata justiţie independentă a găsit momentul cel mai potrivit pentru a spăla vinovăţii de nespălat – o jalnică rescriere a istoriei.

   Aceeaşi Justiţie nu găsește niciun moment pentru a face dreptate, până la capăt, celui ucis cu voluptate de fosta Securitate. Societatea civilă fusese ucisă cu mult înainte de a fi ucis inginerul Gheorghe Ursu pentru ţinerea unui jurnal. Societatea civilă a mai fost ucisă de câteva ori şi după 1989, aşa că Andrei Ursu e mai mult singur decât al nostru.

   Când a fost ucis tatăl, sensul alegerilor îşi pierduseră, de mult, orice sens. Când fiul cere dreptate, mulţi sunt total absorbiţi de gândul că şi aceste alegeri se vor dovedi lipsite de sens.

   Cum am putea convinge măcar câţiva dintre candidați că şi-ar asuma un risc onorant implicându-se de partea dreptăţii?

   De ce-mi amintesc, din nou, de Andrei Siniavski şi al său „Patrie mumă, putoare nemiloasă?” De ce suntem blestemaţi să iubim ce este nemilos cu noi?

   Măcar acestei ultime întrebări – pe care Andrei Ursu nu o poate rosti, din prea multă decenţă – m-aş bucura să-i răspundă un om politic. Deprimant cât de inspiraţi sunt criminalii – din tată în fiu – şi cât de neinspirate sunt victimele lor – din tată în fiu.

   O societate bolnavă, redusă la doar două clase reale — inspiraţii și neinspiraţii.

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).