ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Semne de toamnă

Un pic de istorie recentă – Lame duck, clasă și lupta de clasă

 

   În politică, „lame duck” este un politician al cărui succesor a fost deja ales. Nu există nicio obligație legală pentru cel care este pe picior de plecare să facă mai ușoară viața celui care îi urmează, dar încercarea de a lăsa în urmă-i cât mai multe incendii, pentru a-i da de furcă succesorului, este cel puțin jenantă. Există președinți americani care, după înfruntări aprige – și nu doar electorale – au dovedit clasă. Când îmbrăcase deja „fracul” de lame duck, 1992, președintele George H. W. Bush s-a confruntat cu un episod politic internațional foarte important. A pus mâna pe telefon, l-a sunat pe președintele ales – William J. Clinton – și i-a spus acestuia că nu vrea să facă publică o poziție a Casei Albe fără să-l consulte. S-au consultat. Bush a făcut publică poziția sa. Clinton a făcut același lucru, susținând poziția Casei Albe. Chiar dacă nu ar fi căzut de acord asupra poziției respective, președintele care pleca își făcea datoria de a-l consulta pe președintele care venea în legătură cu motivele unei ultime poziții în materie de politică externă.

   O altă cutumă este aceea ca, la plecarea de la Casa Albă (20 ianuarie), fostul președinte să lase noului președinte câteva rânduri într-un plic. În urmă cu ceva vreme, Hillary Clinton posta fotocopia scrisorii lăsate lui Bill Clinton de George Bush, mărturisind că, recitind-o, a fost atât de impresionată încât i-au dat lacrimile – „It moved me to tears, just like it did all those years ago.”

   „You will be our President when you read this note. I wish you well. I wish your family well. Your success now is our country’s success. I am rooting hard for you. Good Luck.” 

   Înainte de a părăsi Casa Albă, Barack Obama nu a făcut gestul de curtoazie de a discuta cu președintele-ales poziția pe care Statele Unite o vor adopta la o ședință a Consiliului de Securitate al ONU. Dintr-o antipatie dublă – pentru Natanyahu și Trump –, Obama a preferat să instrumenteze, pe ascuns, o rezoluție anti-Israel și să întețească vâlvătaia unui conflict. Dar era prins cu mâța în sac.

   A mai făcut un pas și a expulzat 35 de diplomați ruși ca răspuns – printre altele – la presupusa spargere a poștei electronice a Partidului Democrat de către oameni ai Kremlinului, pe care i-a făcut, implicit, vinovați de eșecul candidatei Hillary Clinton; ficționalizare a unui eșec care nu a avut nevoie de sprijin extern. Într-un gest de-o ironie cinică, de care America nu ar fi avut nevoie, Vladimir Putin a anunțat că nu va expulza diplomați americani, așa cum se „reciprochează” în asemenea situații. Mai mult, i-a invitat pe copiii diplomaților americani acreditați în Rusia la sărbătorirea Crăciunului și Anului Nou la Kremlin.

   Ca și în alte domenii, și în politică există clasă și lipsă de clasă. După ce, în chestiuni de politică externă, Barack Obama a jucat, cu mare succes, rolul de lame duck, și asta timp de opt ani, și-a zis că, înainte de a pleca de la Casa Albă, a venit momentul să-și arate mușchii. Și i-a arătat. I-am văzut: noroc că nu a lansat un război nuclear împotriva Patagoniei. Nu știu dacă Obama a respectat măcar cutuma de a lăsa pe masa președintelui din Biroul Oval câteva rânduri pentru succesorul său. Nu vreau nici să ghicesc ce i-ar fi putut spune Obama lui Trump într-o asemenea notă. Cel ce a plecat a fost invitat să ia cu el perna umplută cu luptă de clasă, cartea rasială pe care a jucat-o cu inconștiență, fotografiile americanilor uciși în Benghazi, ilustratele cu „Salutări din Alepoo!” și paginile Acordului nuclear cu Iranul.

   Cel ce a venit a fost încurajat să aducă cu el prudență, demnitate, fermitate, flexibilitate, echitate, înțelepciune și obraz.

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).