ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Semne de noiembrie

1.Această Monică de necrezut!

 

   Iată-ne ajunși să ne măsurăm prietenii cu suta de ani: 19 noiembrie, 1923 – 19 noiembrie, 2023. Centenarul Monicăi Lovinescu prinde pe picior greșit societatea românească – țara nu arată, nici pe departe, așa cum și-ar fi dorit-o cea care i s-a adresat „Pe unde scurte” în anii cei mai întunecați. În 1997, aflându-se în București, Monica Lovinescu încredința spre publicare revistei România literară un text pe care i-l dedicasem în urmă cu un deceniu. Reiau mai jos rândurile respective și scrisoarea de mulțumire primită de la Monica Lovinescu, nedumerit încă de întâmplarea că, atunci când am întâlnit-o prima oară, era cu 22 de ani mai tânără decât sunt eu astăzi. Prietenia ei și a lui Virgil Ierunca a marcat profund călătoria mea prin acest labirint plin de capcane care se numește viață. Un dar de neprețuit.

1997, București. Foto – Dorin Tudoran.

 

Era sfârşitul lui Decembrie 1979. Trenul mă readucea acasă, după câteva nesperate luni de Occident. Aveam acel sentiment de cadavru viu pe care l-a încercat tot intelectualul român de după 1944, întorcându-se. Dar nu găsisem absolut nicio raţiune spre a hotărî: rămân. Ori nu avusesem curajul s-o caut. Sau îmi fusese, poate, frică să înfrunt o altă lume, care mi-ar fi spus, foarte curând: „Nu însemni nimic pentru mine”. Oh! Teribila noastră spaimă de-a fi nimeni, omeneasca noastră vanitate de-a fi cineva!

Eram, zic, într-un tren de iarnă, incapabil să mă fixez într-o stare. Am scos din geamantan unul din cele două exemplare ale cărţii Monicăi Lovinescu Pe unde scurte. Era cel cu dedicaţie. Ajuns la Curtici, reciteam anumite pagini. Unul din vameşi mi-a confiscat mai toate cărţile din valize. Luându-mi şi exemplarul al doilea din cartea pe care tocmai o reciteam, ofiţerul mi-a spus cu un ton voit impersonal: „Monica Lovinescu? Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu. Ce mai face?“. „Bine“, am răspuns fără ezitare. Fără să mă gândesc ce fac. Fără să doresc a fi „curajos“. În timp ce-mi dădea să semnez o hârtie, vameşul s-a uitat insistent la celălalt exemplar al cărţii Monicăi Lovinescu deschis pe măsuţa din faţa mea. L-a luat în mînă şi răsfoindu-l liniştit a spus: „Ce citiţi, Domnule Tudoran? Sînt sigur ceva interesant.“ „Monica Lovinescu“, am răspuns din nou. Iarăşi fără să mă gândesc ce fac, lipsit de orice ostentaţie. „Aha! înţeleg“, a spus ofiţerul. Apoi, punând cartea înapoi pe măsuţa de lângă fereastra compartimentului, mi s-a adresat pentru ultima oară: „Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu… Drum bun şi Bine aţi venit acasă!“.

Aflat în plină grevă a foamei, într-una din nopţile lui mai 1985, mi-a revenit brusc în minte acel „Drum bun şi Bine aţi venit acasă!“. Ce cozonac bun de mâncat pentru psihologi, lingvişti, ghicitori în palmă şi în stele…!

Monica Lovinescu este azi numele unei instituţii şi asta fiindcă şi-a asumat curajul de-a fi nimeni. Căci dintre toate variantele posibile, şi-a ales-o pe cea mai lipsită de şanse: ziarist român la Paris scriind pentru acasă! Dacă aş vrea s-o măgulesc, aş spune c-ar fi putut deveni un excelent prozator de limbă franceză. N-a devenit. Dacă aş ţine cu tot dinadinsul s-o pun pe gânduri, aş afirma c-ar fi putut să se mişte în eseistica franceză ca peştele în apă. Nu s-a întâmplat nici asta. Dacă aş vrea s-o plictisesc de moarte, aş aduce vorba despre ce strălucită carieră de cercetare universitară ar fi putut avea în Franţa. N-a avut-o. Cum nu vreau nici s-o măgulesc, nici s-o pun pe gânduri şi cu atât mai puţin s-o plictisesc, mă mulţumesc să spun că tot acest lanţ de condiţionare n-are, de fapt, nicio noimă. Lucrurile sunt ceva mai simple: există oameni care au ambiţii, cariere, viaţă. Monica Lovinescu are destin. N-ar fi putut fi nimic altceva decât ceea ce este. Unul din răspunsurile cele mai plauzibile la spinoasa întrebare „persană“ Cum poţi să fii român? este: Monica Lovinescu.

Ştiu bine că un destin este o taină. Totuşi, nu mă pot împiedica să mă întreb şi acum – ori tocmai acum! – de unde atâta putere de autosacrificiu? De unde intuiţia că poteca ta nu e decât aceasta? Ce stupid! Tocmai asta înseamnă a fi într-un destin! De fiecare dată când o ascult, de fiecare dată când o citesc, mi se pare că din discursul ei lipseşte ceva. Chiar aşa! Unde este invidia? Unde egocentrismul? Dar verdea ranchiună? Şi ce nu pot înţelege chiar în niciun chip – de unde atâta speranţă? Nu naivă, nu agitată, nu elaborată. E şi acesta semnul sigur al unui destin: să crezi acolo unde ceilalţi se îndoiesc, să speri acolo unde disperarea e asemeni unui zid de oţel fără fisură.

Nu cred în toţi scriitorii români pe care „jură“ Monica Lovinescu. Nu merg pe toate mâinile pe care ea le crede curate. N-am mai niciuna din speranţele la care ea nu renunţă. De necrezut, cred în Monica Lovinescu ca într-un fel de-a fi. În trenul care mă aducea acasă, în acel decembrie 1979, înţelegeam – cu fiecare pagină recitită – că n-aş putea fi niciodată atât de tolerant ca Monica, atât de entuziast. Că n-aş putea fi nicicând atât de generos. Nu eram şi nu voi fi, probabil, vreodată pregătit pentru asta.

Cunosc cel puţin câteva hahalere, care, pe timpul bâlbâitei lor existenţe bucureştene, dădeau acatiste la Domniţa Bălaşa, doar, doar, Monica Lovinescu le va pronunţa şi lor numele. Acum, occidentalizaţi nevoie mare, nu visează decât să ia locul Monicăi. Ca şi cum un destin poate fi luat cum iei nevasta altuia, ori poate fi furat precum găina vecinului de peste drum.

Îmi place extraordinar de mult când, vorbind despre ilustrul ei tată, Monica spune „E. Lovinescu”. E semnul nobleţei autentice. Şi la fel de mult îmi place când Monica îţi spune „Fii serios, domne’!”. E marca unei rare sănătăţi morale.

Vameşul de care v-am vorbit la începutul acestor rânduri e un fel de hârtie de turnesol. Duplicitatea lui faţă de infracţiunea mea „de-a introduce în ţară tipărituri subversive“ dovedea că, împotriva lipsei noastre de speranţă, chiar şi acolo unde te aştepţi mai puţin, un discurs de vocaţie are efecte. Mărunta complicitate de atunci a vameşului (care nu mi se adresa cu „Tovarășe”, ci cu „Domnule”) poate deveni marea lui „complicitate“ cu viitorul mai omenesc de mâine. Şi e meritul Monicăi Lovinescu că, nedepăşind corsetul condiției de „jurnalist cultural“ a devenit, de fapt, un extrem de influent jurnalist politic. Din păcate pentru mine, mai întotdeauna când aş fi vrut să fiu lângă Monica Lovinescu, n-am reuşit. Nu altfel stau lucrurile azi.

Înţeleg că i se decerneazâ un premiu – detalii nu mi s-au oferit! Ştiu că cine priveşte un asemenea prilej solemn cu un mare zâmbet pe buze e chiar Monica Lovinescu. Nu mi-e greu să mi-o imaginez şoptind acel „Fii serios, domne’!”, după fiecare cuvânt de laudă ce i se aduce. Şi în ceea ce mă priveşte, chiar asta încerc să fiu – foarte serios. Deci, mărturisesc: Monica Lovinescu este una din foarte puţinele instituţii pe care le iubesc. Mai grav – o şi respect. Ceea ce, în cazul unui mizantrop incurabil ca mine, e de necrezut. Dar cum altfel, decât de necrezut, este şi această Monică?

Da, Doamnă, sunt serios!

                                                                                    (România literară, nr. 19, 14 mai 1997)

 

2.Ziua în care Liviu

 

Titlul de mai sus poate fi întregit în fel și chip, căci Liviu Antonesei pare a găsi de făcut ceva în mai toate clipele zilei. Scrisul îl aleargă permanent – y compris, noaptea. Când nu scrie, îi citește pe alții. Îi publică pe mulți și-i republică pe nu puțini, oferindu-le cu generozitate exemplară nu doar spațiul blogului său, ci și timpul pe care nu a învățat încă să și-l administreze cu suficientă parcimonie.

Dumirit de multă vreme și ce pierdere de vreme este politica, și câtă politichie cere apartenența la clanuri literare, „iese în lume” din ce în ce mai rar, preferând să se dedice donquijotismului civic din buncărul său personal https://antoneseiliviu.wordpress.com.

Blogul său este o mașinărie foarte complexă – agenție de presă, editură, rețea de socializare, revistă literară, supliment pentru iubitorii de umor, publicație a pompierilor civici etc. Totuși, în oricâte construcții spectaculos-istovitoare se risipește, Liviu revine, de fiecare dată, la ce i-a fost dat să fie – scriitor. Și nu unul oarecare.

Oameni care au alte lucruri mult mai bune de făcut (și pe unele le fac foarte bine), l-au târât în ultimii ani într-un proces aberant. O sentință definitivă l-a găsit nevinovat și poetul își poate sărbători recăpătata liniște și printr-un volum apărut la editura EIKON. Nicolae Coande are dreptate scriind: „Insesizabila sa poezie este una dintre cele mai vii și pregnante care se scriu astăzi la noi.” N-am văzut cam de mult într-o „revistă literară fanion a breslei literare” o pagină dedicată operei lui Liviu Antonesei. Nu-i bai, fiindcă Liviu știe bine cine este și ce reprezintă. El a ales o meta-breaslă – cea a oamenilor liberi. O lume în care ipocriziile salutare nu prea mai au loc. Întotdeauna și încă o zi dă seamă și de calitățile poetului, și de cele ale omului liber.

Reproduc mai jos poemul pe care mi l-a dedicat în acest volum. El este, potrivit mărturisirii autorului, „transcrierea unui vis”. Ce norocoși suntem!, îmi spun. Câți alții se visează smulgând din mâna prietenilor mărul doar pentru că fructul ar putea avea în el un vierme sau ar putea fi otrăvit? Unii dintre cei care au asemenea vise fac același lucru și când nu dorm – smulg din mâna prietenilor merele otrăvite. Liviu Antonesei este un asemenea om și pentru asta are un loc aparte în geografia mea sentimentală.

 

Visul altei nopți de vară

 

lui Dorin Tudoran

 

După cum arătam de fercheși, senini și veseli

eram cu măcar vreun sfert de veac mai înainte,

cînd ne și cunoscusem, doar că aici, acasă la mine,

nu dincolo de Ocean, chiar dacă tot cam atunci

zburasem într-acolo, dar nu spre tine, ci undeva

la Marile Lacuri, în statul inventat de un traper,

francez după nume, care-i spusese Steaua Nordului,

numai că pre limba sa, un pămînt potopit de păduri

și sute, poate mii de lacuri, de-a stînga și dreapta

deja maiestuosului Mississippi coborînd spre sud…

 

dar noaptea ce fuse eram la tine, WDC, în suburbii,

pe un domeniu cu iarba cea mai crudă, din care

se înălțau pîlcuri de arbori și arbuști, tufe de flori,

în zare întrevedeam prin ceață colina Capitoliului,

casa colonială mi s-a părut crescută firesc acolo,

dar atenția s-a fixat pe un obelisc dreptunghiular,

înalt și subțire care sfida cei mai înalți copaci –

am mers spre el și am intrat pe ușa grea de lemn

de la jumătatea fațadei, două scări înguste,

la semnul tău, am început să urcăm pe cea din dreapta,

la fiecare nivel, o chilie cu obiecte, documente,

fotografii, la fel și la coborîre, pe scara din stînga

devenită la întoarcerea cea din dreapta, n-a fost

nevoie de nici un cuvînt, parcă știam dintotdeauna

că e povestea familiei tale pictată de urme, de semne…

 

ne-am îndreptat către casă și ne-am oprit pe terasă,

la o măsuță, pe niște fotolii de bambus, fetele tale,

pe care nu le știu decît din poze, au adus pahare,

o carafă de limonadă și o sticlă din amicul Jack,

am băut lacomi băutura răcoritoare, iar apoi

am savurat băutura adevărată, în vreme ce ascultam

ciripitul fetelor tale și trăgeam alene din țigară,

o cigarillos pe care pe atunci încă nu o descoperisem…

 

am plecat toți patru la plimbare prin iarbă, am cules

mere pe drum, apoi ne-am așezat pe iarbă la umbra

unui copac, mușcai din măr și, deodată, ți l-am

smuls din mînă și l-am aruncat într-o groapă care,

cu o clipă mai înainte, nici nu era acolo – m-ai privit

întrebător și tot printr-un gest am răspuns că nu știu,

dar l-am aruncat și pe al meu din care nu mușcasem…

 

am rămas fără țigări și am plecat amîndoi cu un fel

de taxi aerian care, am citit, abia acum se inventează,

pe drum, mi-ai arătat un grup de indieni îmbrăcați

în uniforme de poliție și mi-ai spus că nu-și fac

treaba ca lumea, de un an n-au terminat n-am înțeles

ce fel de recensămînt, dar n-am cerut lămuriri…

 

la întoarcere, am privit spre tine și am murmurat:

dar dacă avea un vierme, dacă era otrăvit?

 

(11 Mai 2022, în Iași și WDC…)

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).