ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Semne de martie…

1. Reaua Vestire

 

Amintind câteva lucruri neconvenabile și însoțindu-le de documente l-aș fi victimizat pe Nicolae Breban. Ce mai la deal, la vale – proces stalinist, kangaroo court. Decupând și fragmente dintr-un text publicat în Adevărul literar și artistic din 6 august 2002 („Haiducul de salon – un megaloman la porțile disidenței”), mă întorc la un adevărat proces de felul celui menționat. Printre victime – Nicolae Manolescu și Gabriel Liiceanu.

Directorul Contemporanului – Ideea europeană a pus în scenă un fel de spectacol de sunet şi lumină, în care, fireşte, sunetul major a fost vocea domnului Breban, marea conştiinţă românească de azi. Spectacolul s-a intitulat „Democraţie şi antisemitism în România”. Evident, democraţii erau domnul Breban & Comp, antisemiţii – domnii Manolescu, Liiceanu şi alţii. Invitat de onoare, domnul Edgar Reichmann, prezentat domnului Marin Mincu la Paris, acum vreo două decenii, de domnul Nicolae Breban, drept „omul nostru care scrie despre noi la ziarul Le Monde.” Numai că, aşa cum îşi aminteşte domnul Marin Mincu     într-un excelent text publicat în Cotidianul, cînd a încercat să-i paseze domnului Reichmann, în prezenţa domnului Breban, într-un bistrou parizian, cîteva „fotografii ce-i incriminau pe soţii Ceauşescu”, a fost „consiliat <amical> să renunţe la asemenea acte de <vitejie>”. Titlul articolului semnat de domnul Mincu era „De ce îl <protejează> Nicolae Breban pe Edgar Reichmann?”  Victimele procesului-mascaradă, de tip stalinist, au refuzat să se prezinte în faţa procurorilor, drept pentru care, autodeclaratul Justiţiar-şef, domnul Nicolae Breban, şi-a adus aminte de vremurile cînd era membru supleant în C.C. al P.C.R. şi de arsenalul din dotare: „Noi am invitat expres pe domnii Liiceanu şi Manolescu, ca să dezbatem acest scandal. Ar fi fost potrivit ca cei (diafanele cacofonii ale academicianului Breban!) doi să vină aici, ca să-i apărăm. Nu putem să-i apărăm dacă ei lipsesc. Dacă ei lipsesc, vom fi noi aici. Mai puţin amabili, pentru că amândoi au avut derapaje.” Interesant, nu? Apăra-te-ar N. Breban!

 

 

„Şi domnul Liiceanu se face vinovat de anumite neglijenţe. De exemplu, a publicat în Editura Humanitas cărţi ale unor extremişti de dreapta, ale unor fascişti legionari, ale unor profascişti, fără să avertizeze lectorul, şi care se vând în România unor oameni care nu cunosc bine problema şi care pot fi induşi în eroare de asemenea texte, care pot părea propagandă.”

Revenind la cazul inculpatului Manolescu Nicolae, indignarea Justiţiarului-şef Nicolae Breban atinge cote atît de înalte, încît comite chiar un sublim şi involuntar act de autocritică. Cel numit în 1970 Redactor-şef al României literare de dictatorul căruia îi dădea dedicații unsuroase declară: „Nu poţi, în numele României literare care 30 de ani l-a lins în fund pe Ceauşescu cu neruşinare fără margini, sigur, ajutând pe unii scriitori români, publicînd unele texte bune, să dai lecţii Le Monde–ului, nu numai cel mai important ziar din Franţa, dar unul dintre ziarele mari ale Europei.” Cum se zice, limba (ce-i drept, cam încărcată prin practicarea năravului mai sus mărturisit de domnul Breban) păcătosului adevăr grăieşte.

Într-un număr al Cotidianului, inculpaţii Manolescu Nicolae şi Liiceanu Gabriel sînt luaţi la refec şi pentru sabotarea limbii române. Scrie domnul Breban: „Curios e faptul că, deşi Academia Română a stabilit elementele esenţiale de grafie a limbii literare, unele edituri – Humanitas – şi unele reviste literare – România literară etc. – printr-un fel de frondă pe care nu o înţelegem, se încăpăţînează să respecte coloratura pro-slavă a lui Al. Graur!…” Nu doresc să-mi spun părerea aici despre disputa dintre susţinătorii lui „î” şi cei ai lui „â”, dar cum domnul Breban se ascunde, încă o dată, după poalele Academiei Române, cînd lansează asemenea atacuri, ar fi cîteva lucruri de spus. Primul – dacă ar fi consultat colecţia uneia dintre revistele de căpătâi ale culturii române, ar fi descoperit că la apariția ei, cu mult înainte de „coloratura pro-slavă a lui Al. Graur”, revista se numea Viața Romînească.

 

Al doilea – cînd minţi cu grosolănia de care se dovedeşte capabil domnul Nicolae Breban, mai contează că o faci cu „î” sau cu „â”? Al treilea – în ce limbă este scris pasajul următor, fiindcă nu cu limba română literară avem de-a face: „Apoi, foarte multă lume, printre care şi foştii mei amici şi <complici> ai disidenţei mele (ca domnul Manolescu sau G. Liiceanu!), îmi ascund propriul meu nume, în această calitate, deşi…” Cum adică „îmi ascund propriul meu nume”? De cine îi ascund domnului Breban numele acei „foști amici” și „complici”? De chiar Domnia sa, de domnul Breban?

În sfârșit, nici Andrei Pleșu nu scapă muștruluielilor vigilent-academice ale domnului Breban. Probabil un gest de recunoștință pentru că fostul ministru al culturii pusese în mâinile lui Nicolae Breban o revistă de la buget. Dacă îl adăugăm și pe Horia-Roman Patapievici care, dacă ar fi trăit în Ungaria sau în Polonia, ar fi fost, ne spune domnul Breban, bătut sau împușcat, lista se rotunjește binișor.

În anul 2015, Radu Vancu dădea un diagnostic exact al maladiei: „Și literatura memorialistică din Sensul vieții, și procesul intentat criticilor congeneri lui în Trădarea criticii, și o bună parte din articleria confesivă din Contemporanul – toate sunt irigate de fluidele toxice ale resentimentului, acolo încă subreptice, dar eliberându-și la vedere întregul apetit pentru distrugere în ieșirile recente. Care nu sunt, așadar, accidente – ci culminația unui resentiment degenerativ.”

Să fi fost victima unei campanii de felul celei care a urmat publicării romanului Bunavestire, iar apoi să lansezi campanii similare, iată o performanță întristătoare, un soi de Reaua Vestire.

 

2. Cameră de lăudat vs. cameră de criticat…

Cum era de așteptat, centenarul nașterii lui Eugen Barbu a stârnit comentarii dintre cele mai diverse. Terenul neutralității dintre Etici și Estetici ba s-a micșorat, ba s-a lărgit. Excesele unor comentatori cunoscuți s-au amestecat cu cele ale unor necunoscuți oferind dezbaterilor o culoare tricoloră: popular-democrat-purpurie. Din fericire, n-au lipsit opiniile echilibrate care au dat eticului ce este al eticului, esteticului ce este al esteticului și întregului ce nu i se poate contesta.

Multor întrebări nu li s-a găsit un răspuns. Altele nici nu au fost formulate. Iată una dintre acestea: Cum au dispărut niște manuscrise și o prefață semnată de Al. Rosetti? Cazul fusese prezentat încă de acum opt ani în România literară nr. 20, 2016, p. 14-16. În dosarul respectiv alături de numele lui Rosetti apar cele ale lui Mihai Șora, George Zarafu, Felicia Marinca etc. Este vorba de trista istorie a lui Stoian Gh. Tudor („Nenorocos în viață, în moarte, în posteritate”.) și a romanului său Hotel Maidan, apărut în 1936, carte considerată de unii modelul prăduit de Eugen Barbu în elaborarea Gropii sale.

(https://biblacad.ro/philobibliographica/2016/Groapa.pdf)

Supralicitându-și puterile intelectuale, Eugen Barbu luase cunoștință – înaintea lui Petre Roman! – de manuscrisele lui Socrate, dacă nu cumva chiar le pipăise. Ca traducător ne-a oferit superba „cameră de lăudat” pentru „chambre à louer”. Azi, unii par dispuși să ne ofere o „cameră de criticat” pentru „chambre à coucher”.

Mă întreb de ce m-ar putea interesa opiniile unui universitar, membru prin tot felul de comisii și colegii de redacție, prezent în juriile unor premii literare, autor care, mai an, scria: „Mărturiile celor din închisori îşi aduc aportul la această incriminare necesară…”? Nu-i rău să te ai bine cu unii și cu alții, să ai relații peste tot, dar și mai bine pentru un critic literar, ba și eseist, ar fi să se afle în relații ceva mai bune cu limba română. Nu zic relații optime, ca să nu par (prea) radical.  Respectivul „profesor universitar Doctor Habilitat” este invitat să-și ia aportul înapoi – nu înainte, că doar nu e marșarier –, altfel situația devine „dez(h)abilitată” până la ridicol și ne va fi din ce în ce mai greu să înțelegem de ce, mizând pe ce am mizat, nu am putut realiza jinduitul salt de la local la universal.

Tu-i mama ei de groapă culturală!

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).