ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Semne de mai… Reamintiri…

Elegie la pasărea Emanuelle

 

Nu te mai presimte nimeni, Înălţimea Ta,

de parcă aripile tale nici n-au existat;

nu te mai aşteaptă nimeni, nu te mai invocă,

de parcă n-ai fi trecut niciodată pe-aici.

 

Copiii s-au vindecat: nu mai înalţă zmee;

cerul s-a vindecat: nu mai primeşte hârtii colorate;

pădurea se usucă văzând cu ochii – până şi aerul

atârnă ca o draperie de zdrenţe, Înălţimea Ta.

 

Ceilalţi mă-ntreabă, aşa, într-o doară, cum mă simt,

dacă plec, dacă nu vreau ceva, dacă rămân încă;

ceilalţi sunt siguri de ei, adică sunt chiar ceilalţi –

Tu ce mai faci, Înălţimea Ta? Ce mai aştepţi?

 

Într-o seară, mi s-a părut că te-aud venind,

am ieşit în curte, am făcut ochii roată:

ştii bine – nu erai tu; nici măcar nu era vorba de tine.

 

(Din volumul „Respirație artificială”, 1978)

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).