ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN Semne de ianuarie…

1. Fără festivisme de două parale

 

Așa au reușit Ambasada României în Statele Unite și ICR New York să marcheze Ziua Culturii Naționale în seara de 15 ianuarie la The John F. Kennedy Center for Performing Arts, Terrace Theater, din Washington, D.C. În pofida vremii mizerabile, până la urmă sala a fost plină – toate biletele era „adjudecate” încă de anul trecut. Cei prezenți au fost răsplătiți printr-un concert excepțional.

 

Un program bine ales, nu doar din muzica lui Enescu, ci și din cea prețuită de el – Jules Massenet, prietenul lui Enescu – Fritz Kreisler, etc. Și un bonus – Balada lui Ciprian Porumbescu interpretată magistral. L-am ascultat prima oară, live, pe Alexandru Tomescu, spre sfârșitul anilor ’90. Abia trecut de 20 de ani, „materialul” se anunța deja excepțional. Reascultându-l a doua oară, pe viu, acum când urcă spre 50 de ani, conturul artistului împlinit este impresionant.

Felul în care a prezentat piesele înainte de interpretare, mi-a amintit serialul de educație muzicală a lui Leonard Bernstein pe care mama mea, profesoară de muzică, mă invita să-l urmăresc cu sfințenie alături de ea. Cu umor, tandrețe, lipsă de împovărătoare detalii mult prea „tehnice”, dar punctat cu scurte inserturi elocvente, fin colorate despre compozitori, epoca și opera lor, comperajul violonistului are o căldură umană care ajută mesajul să ajungă ușor și la cei care știu mai puțin despre muzică. Altfel spus, Alexandru Tomescu nu este doar un mare violonist, ci și un entertainer șarmant.

Sînziana Mircea, ea însăși un talent precoce – debut la vârsta de 7 ani pe scena Ateneului Român – și o artistă cu un palmares impresionant, îl secondează atent, discret și cu precizie pe Tomescu. Un cuplu muzical a cărui „chimie” este convingătoare, naturală. Personalitatea pianistei a țâșnit – pregnant și binemeritat – în câteva secvențe ale transcrierii pe care a făcut-o sonatei lui Paganini, devenită din sonată pentru vioară și ghitară una pentru vioară și pian. Bun prilej de a reasculta în aceste zile o imprimare a sonatei respective interpretată de Itzhak Perlman și John Williams, imprimare făcută în urmă cu aproape 50 de ani.

Concertul mi-a reamintit un altul – cel al lui Dan Grigore din urmă cu mult prea mulți ani. Mă întreb (ca să nu zic că întreb) dacă Ambasada României și ICR New York n-ar putea asigura o revenire a marelui pianist, de data aceasta pe scena uneia din sălile de la Kennedy Center.

Una peste alta, un excelent act de diplomație culturală, într-o zi în care acasă tot felul de nătărăi patriotarzi invocă numele lui Eminescu într-o paletă aiuritoare – de la suprimarea pensiilor speciale la realizarea autostrăzilor promise românilor de toți politicienii postdecembriști în căutare de voturi.

 

2. Asediul

 

În fiecare an, cu câteva zile înainte de 15 ianuarie, mă număram printre cei care primeau prin poștă de la Geo Bogza un plic. În el – o foaie de hârtie, îndoită. Desenat pe ea – un plop. Între coperțile „cartolinei”, ca într-un ierbar școlăresc – presată, o floricică albă. Era mesajul că în ziua de 15 ianuarie ne întâlnim în fața Ateneului, la acel Eminescu închipuit de Gheorghe Anghel.

 

 

Într-un an, mulțumindu-i, i-am trimis un poem în proză dedicat lui Eminescu. Când l-am vizitat pentru ultima oară înaintea plecării definitive din România, era începutul lui iunie. După o lungă discuție punctată de pilde nu tocmai criptice, Geo Bogza a luat de pe birou vechea mea scrisoare, mi-a dat-o și mi-a spus să mă uit la ultimul vers. Așa am făcut. Apoi, ușor nedumerit, i-am înapoiat foaia de hârtie. N-a spus nimic. N-am spus nimic. La plecare m-a condus la ușă, m-a îmbrățișat și mi-a spus esopic-bogzian: „Despre asta e vorba…” Da, despre asta fusese vorba. Despre asta e vorba întotdeauna.

 

La tâmpla poetului, aerul se ridică subțire și foarte rece, ca o lamă

de brici. Și acolo unde nicio pasăre nu se poate ridica, navighează

amenințător, umbrele lucrurilor – flote de-a pururi pierdute în timp.

La tâmpla poetului, legile spațiului delirează

 

(Asediul, fragment, 1977, volumul O zi în natură)

 

3. DE LA FRA ANGELICO LA FĂ, ANGELICO!

 

1. Limba noastră… Da, da, da, „ca un fagure de miere”. Uneori, ne pune probleme. Iată una: pe de-o parte – „prost ca noaptea”, pe de alta – „noaptea e un sfetnic bun”. Cum poate prostia să fie un sfetnic bun? Cred că doar un consilier prezidențial ne poate lămuri. Nu-mi cereți nume.
2. Microbist. Mă uit la un meci. Arbitrul fluieră. Ce s-a întâmplat? Comentatorul e prompt: fundașul „a recurs la un viciu de procedură”. Și eu care credeam că faultase. Peste cinci minute, arbitrul fluieră din nou. Comentatorul e din nou pe fază: fundașul „și-a búsculat adversarul”. Aflăm că fundașul respectiv își „búsculă” mai mereu adversarii. Cum nu mai am vederea de altădată, mi se păruse că fusese vorba de o îmbrânceală. Dar nici fotbalul nu mai e ce-a fost cândva – a basculat. Comentatorul ne mai anunță că pe Giulești s-a întâmplat un lucru extraordinar. Ce anume? „Remontada!!! Re-mon-ta-da!!!” Schimb canalul.
3. Aici o doamnă ia un interviu unui foarte cunoscut interpret de „muzică modernă” (aka – manele). Întrebare: „Câte clase aveți?” Răspuns: „Doamnă, ca să fiu sincer, nu-mi amintesc”. Răsuflu ușurat – uite o legendă sinceră. Schimb din nou canalul.
4. Aici e vorba de multă doxă – cineva traduce tot felul de expresii străine. Ajunge și la… nume proprii – cam ce ar însemna ele pe limba noastră. Închid televizorul de teamă să nu aud că Fra Angelico se traduce în română prin Fă, Angelico!

Vă doresc o săptămână „far niente”!

 

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).