- Canarul s-a înălțat la cer
S-a stins o legendă a tinereții multora dintre noi – Moni Bordeianu. După acel înșelător 1968, soarta canarului avea să se dovedească și soarta noastră:
Sărman canar, ți s-a părut
Că zările ți s-au deschis
Dar n-a fost doar decât un vis…
Canarul galben ca un gălbenuş
Cu pene moi şi ochii duşi
Cânta de după sârmele de-argint
Şi râsul i se pierdea în vânt.
Deodată, ochii trişti din cap tresar
Şi dă din aripi, dar în zadar
Lovi cu capul sârmele de-argint
Căzu în jos cu pieptul frânt.
Sărman canar, ţi s-a părut
Că zările ţi s-au deschis
Dar n-a fost doar decât un vis
Rănit tu ai căzut.
Canarul galben ca un gălbenuş
Cu pene moi şi ochii duşi
Plângea de după sârmele de-argint
Şi plânsu-i se pierdea în vânt.
(Muzică – Moni Bordeianu & Nicu Covaci. Versuri – Victor Șuvagău)
Dumnezeu să te primească, Moni Bordeianu!
- Madi, florile și furnicile
Mi-am reamintit târziu că pe 10 februarie, Mariana Marin ar fi împlinit 68 de ani. S-a stins în 2003, la numai 47 de ani. Poetă strălucită, suflet tulburat, niciodată găsindu-și locul potrivit unde să arunce ancora liniștii, Madi a fost curcubeul generației sale – a risipit lumină pentru și peste toți, păstrând prea puțină pentru ea însăși.
1985. Mă aflu în greva foamei. Puțină lume mai are curaj să vină la mine. Și-apoi, e și inutil – cei mai mulți sunt opriți la intrarea în bloc, inclusiv mama mea. Dar pe Madi nu o poate opri nimeni și nimic. Aud soneria. Mă duc la ușă. Mă uit prin vizor. Nu recunosc chipul. Sau îl recunosc, dar vag. Întreb: „Cine e?”, dar deja încep să întredeschid ușa. „Sunt eu, Mariana Marin. Madi.” Intră în casă. Pare sfârșită de oboseală. E transpirată din cap până în picioare, căci afară e foarte cald. Îmi cere un pahar cu apă. Îl bea. Îmi cere încă unul. Îl bea. Apoi: „Dă-mi o glastră să pun florile astea…” Da, are cu ea niște flori, dar ele arată ciudat, nearanjate în buchet. Pune florile în glastră. Ne așezăm. Se uită la mine cu o privire pe care n-am uitat-o niciodată și-mi spune că a venit să mă pupe – și chiar o face – pentru că „ești singurul om care…”. Vorbim. Oftăm. Tăcem. Vorbim din nou. Se ridică să plece. Se oprește la ușă și înainte de-a trage pragul îmi spune: „Să nu uiți niciodată ce ți-am spus.” Mă sărută încă o dată pe obraz și coboară scările. Dispare. Peste o jumătate de oră, sosește soția mea. Se uită ciudat spre masă, spre parchet și se întreabă/mă întreabă de unde a apărut puzderia asta de furnici. Realizăm, târziu, că furnicile vin dinspre flori.
Mai trec niște ani, o ajut pe Madi să realizeze o carte-interviu cu prietena mea Oana Orlea. Sunt în București. Mă întâlnesc cu Madi și-i spun de furnici: „N-aveam niciun ban. Am venit pe jos la tine, tocmai în Militari. Florile le-am smuls, le-am furat din Cișmigiu…” Madi străbătând Bucureștiul pe jos, în mână cu un buchet de flori și de furnici… Viața bate literatura.
Gabi Schuster posta pe Facebook un scurt poem al Marianei Marin:
Limba scrisă sub pleoape
Vremea poemului înalt, ameţitor,
a trecut.
Gândul negru şi sârma ghimpată
vor ţine minte doar aceste elegii
şi o feroce singurătate,
ameţitoare, înaltă…
Și tot doamna Schuster, căreia îi mulțumesc încă o dată, descoperea un număr al României literare (nr. 17, 30 aprilie – 6 mai 2023). Pagina a 8-a găzduia un poem pe care i-l dedicam lui Madi…
Dorin TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).
Facebook
WhatsApp
TikTok
