ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Semne de februarie…

1. Mama domnului Breban și generalul Pleșiță (I)

   Partizanii radicali ai eticului și cei ai esteticului găsesc rareori o cale care să-i apropie. Eu, unul, cred că opera nu salvează omul, salvează doar opera – o carte excelentă șterge urmele cărților slabe. Nici omul nu salvează opera – oricât de integru ar fi omul, dacă autorul cu același nume este slab, opera nu devină mai bună, în ciuda integrității omului.

   Sărbătorirea unui autor remarcabil care împlinește 90 de ani (La mulți ani, Nicolae Breban!) e un prilej de bucurie, dar este jenant să atribui omului calități greu detectabile, ca să folosesc un eufemism- „Nicolae Breban este simbolul unui model de etică și moralitate„, „Forța îi vine din anii grei ai dictaturii și ai cenzurii, când a rămas o voce a adevărului și a lucidității, a demnității și a curajului.„

   În anul 2011, când au apărut dovezi care confirmau bănuieli mai vechi, regretatul prozator Constantin STAN  a scris probabil cel mai dramatic text despre situația în care ne trezeam. Nu era un text vehement-acuzator, nu era o punere la stâlpul infamiei. Dincolo de nuanțele ironice, exista în textul lui Costi Stan un dramatism copleșitor. Stan oferea și motivul pentru care scrisese acele rânduri: „Pentru că vreau să știu în ce lume am trăit, vreau să înțeleg, măcar acum!” Noi, ceilalți, mai dorim să știm în ce lume am trăit? Cei care n-au trăit acele timpuri doresc să știe în ce lume au trăit părinții sau bunicii lor? Știu ce lume doresc să lase copiilor și nepoților lor? Costi Stan a aflat secretul acelei lumi – erau, de fapt, două. Lumi paralele: „Ei bine, da: era o lume a lor și o lume a noastră”.

   La câteva luni după publicarea textului, Constantin Stan părăsea singura lume care i s-a dat, însoțit probabil de tristul paradox că în vreme ce scriitorul era al nostru, omul Breban ar fi fost al lor.

 

Mama domnului Breban şi generalul Pleşiţă

 

   Habar n-am dacă dialogurile între generalul de securitate Pleşiţă şi prozatorul Nicolae Breban sunt note informative în sensul clasic de turnătorii. Iarăşi habar n-am dacă ele au adus vreun prejudiciu lui Ţepeneag, Goma ori Monicăi Lovinescu. Nici despre rapoartele lui Ion Besoiu nu am o părere la firul cu plumb. Am citit şi notele sau dialogurile pe care Ion Groşan le dădea sau le purta cu Securitatea. Nici despre ele, desigur, nu am nicio părere. Mulţi dintre cei cu care stau de vorbă nu au o opinie, dar îşi dau cu părerea. Unii sunt dispuşi să-i acuze, alţii să minimalizeze importanţa relaţiilor pe care nişte scriitori, oameni de teatru, iluştri eseişti sau redactori (se aude că surprizele nu se vor sfârşi aici!) le aveau cu Securitatea. Când se apără, toţi sunt convingători: unii erau în funcţii de conducere şi era normal ca securistul instituţiei să vină şi să întrebe de una de alta, iar ei erau obligaţi să răspundă, alţii erau în trecere pe lângă un sediu al Securităţii şi au intrat să dea bună ziua, alţii, dimineaţa, sunau să salute şi să mai schimbe impresii cu un tovarăş colonel sau general.  Unii au dat note informative de frică, alţii pentru că nu li se părea nimic în neregulă să răspundă unor întrebări. Deocamdată din nicio notă d-asta apărută în presă nu rezultă că ar fi trimis pe cineva la închisoare sau, doamne fereşte, la moarte. De aici, concluzia firească, de bun simţ că oamenii nu au făcut rău nimănui. De aici, că astea erau vremurile şi, deci, a mai discuta acum ce a fost nu îşi mai are rostul. În ceea ce mă priveşte, eu cred foarte tare că şi deconspirarea informatorilor şi publicarea notelor informative sunt necesare. Nu ştiu dacă pentru alţii sunt, dar pentru mine – da. Pentru că vreau să ştiu în ce lume am trăit, vreau să înţeleg, măcar acum!, ce nu înţelegeam pe atunci, vreau să ştiu dacă o luasem razna gândind mai mereu că există ceva subteran în promovarea unuia sau altuia, că faptele nu sunt întâmplătoare, că există o altă lume decât cea pe care o vedeam, o ştiam, o pipăiam eu. Ei bine, da: era o lume a lor şi o lume a noastră. Existau oameni care fără să ştie prea bine ce e aia Securitatea se înfricoşau numai la gândul că instituţia s-ar putea interesa de el, că mulţi dintre români habar n-aveau cum arată un securist în carne, oase şi grade, că mulţi români nu vedeau ştăbărimea de partid, de stat şi de Securitate decât la mitingurile populare, de departe, de foarte departe, sau la televizor, trucate, foarte trucate, extrem de trucate.
Există în transcrierea convorbirilor pe care domnul Breban le are cu tovarăşul Pleşiţă un moment emoţionant. Îl redau întocmai pentru a nu-l deforma, pentru ca nu cumva lipsa mea de talent să-l sece de sensibilitatea şi de profunzimea lui.

   B: Să vă spun ceva: acum venind acasă, mama aştepta şi zice:„Bine, bine cu Goma, dar cu cartea ta cum rămâne?” şi zic: „uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar” şi mama mi-a spus acum în bucătărie „să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta”.

   P: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama.

   E o scenă pe care cred că nici marele prozator Nicolae Breban nu ar fi putut să o scrie aşa de bine. Sigur, probabil că vigurosului prozator i-ar fi trebuit vreo două-trei sute de pagini, dacă nu cumva un roman de vreo şase, spre a ne transmite această profundă relaţie cu Puterea, de subtilele relaţii mamă-fiu, cu o mamă coborâtă parcă din „Mioriţa” noastră străbună foarte adaptată vremurilor noi („măicuţă bătrână, cu brâul de lână / Pe ici, pe colo alergând, pe toţi întrebând: / Dar lui Nicolae. cartea când i-apare ?” ), cu un general de Securitate ştiind şi el dureros ce e mama de scriitor (« sărutări de mâini lui mama »). Care organ de represiune Securitatea, oameni buni, care fiorosul securist Pleşiţă, fraţilor?! Ia, acolo şi el, o bucată de humă din România, duios, sensibil şi feciorelnic de lăsa ochii-n jos când cineva îi mulţumea. Mai poate zice cineva ca Securitatea nu apăra valorile noastre naţionale şi europene, că tovarăşii Burtică nu interveneau pentru ca o carte valoroasă, foarte valoroasă, cea mai valoroasă să „meargă la tipar”?

   Ştiu însă că şi iubirea şi duioşia se revarsă asupra unui singur om, iar prin el iubeşti, drăgăleşti întreaga umanitate. Fapt ce mă face să cred că, şi dacă era vorba de mama, tovarăşul Pleşiţă la fel de duios s-ar fi arătat (ce rău îmi pare că am aflat astea după moartea mamei, ce bucurie, ce înseninare i-aş fi adus spunându-i că tovarăşul Pleşiţă i-a transmis sărutari de mâini, sigur, nu ei personal, ci, transmiţându-i mamei domnului Breban e ca şi cum ar fi transmis tuturor mamelor de scriitori din ţara asta, deşi cred că mama nu a auzit în viaţa ei de Pleşiţă şi că, suspicioasă cum era la orice compliment venit de la un bărbat după ce rămăsese văduvă, mi-ar fi zis vreo două cu coada de la mătură, în amintirea vremurilor bune şi cam şturlubatice din copilăria mea), că tovarăşul Burtică la fel ar fi intervenit şi pentru cartea unui alt scriitor, pentru că, nu-i aşa, comunismul oferea egalitate de şanse tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România.

   Mai e ceva care mă preocupă (de data aceasta ca romancier): cum a avut loc această apropiere tandră, duioasă între Nicolae Breban şi tovarăşul Pleşiţă, ce şi-or fi spus la prima, la a doua întâlnire, cum or fi schimbat numerele de telefon, ce îşi spuneau ei când tovarăşul Pleşiţă ştia că T.O. (tehnica operativă, aia de înregistrare) era oprită. Oare îi spunea cu duioşenie domnului Breban “măi, Nicule”, avea păreri tovarăşul Pleşiţă despre literatura domnului Breban, putea domnul Breban să-i influenţeze gusturile literare ale viitorului general Pleşiţă. O fi avut vreo influenţă, în general, tovarăşul Pleşiţă în lumea literară? Iar ea, această lume literară, ştia că domnul Nicolae Breban suna la Pleşiţă, aşa, de bună dimineaţa şi să-i spună că i s-a umflat piciorul? Am eu o aşa bănuială că nimeni, niciun critic, niciun cronicar din lumea literaricească nu ştia, nici măcar nu bănuia astfel de prea cinste fapte ale domnului Breban. Pentru că, altfel, nu ar fi scris atât de cârcotaşi la adresa romanelor strălucitului prozator. Păi ce, credeţi că e simplu să simţi peste umărul tău (şi să rămâi obiectiv, integru, rece, olimpian) privirile de expert ale tovarăşului general de securitate Pleşiţă?! Ce noroc pe capul lor ca nu au ştiut şi s-au salvat astfel chiar şi de la micile compromisuri izvorâte din micile slăbiciuni ale firii umane!

 

2. Mama domnului Breban și generalul Pleșiță (II)

   2024 – „Nicolae Breban este simbolul unui model de etică și moralitate într-un sistem politic pe care l-a condamnat și l-a pus la zid prin actul său decisiv, de un radicalism unic, făcut în anul tezelor ceaușiste, 1971, devenind astfel unul dintre extrem de puținii disidenți reali din spațiul românesc, care s-au opus fățiș dictaturii în timpul dictaturii.” (Victor Ravini).

   2002 – Sub titlul „Nicoale Breban – o larvă care nu va deveni fluture”, într-o pagină a Adevărului literar și artistic (10 august), dl Alex Pantazi, muzeograf pensionar, făcea o radiografie a personajului Nicolae Breban. Textul dlui Pantazi era însoțit de fotografiile unor dedicații (patru la număr) oferite de prozator Elenei și lui Nicolae Ceaușescu de-a lungul mai multor ani, una dintre dedicații fiind oferită chiar în anul 1971, „anul tezelor ceaușiste”. „Nu-l silise nimeni să le scrie. Nu-l silise nimeni ‘să pluseze’, să iasă în față printre primii.”, nota dl Pantazi, pe care-l bănuiesc a fi mai mult decât muzeograf. Iată și dedicațiile: „Pentru aniversarea zilei de naștere a unuia din bărbații istoriei de aur a României, tovarășului Nicolae Ceaușescu, Președintele nostru, mulți ani de sănătate și putere pentru binele întregii națiuni, împreună cu omagiul adânc respectuos, de o viață, al lui Nicolae Breban”.

   2013 – „În primul rând nu este admis să se publice dedicaţiile. Ele sunt o corespondenţă secretă între autor şi cel căruia i se dedică respectiva carte. Ele trebuie să urmeze regimul acestor scrisori, în care ambii autori trebuie să fie de acord să apară. Într-o dedicaţie, ca şi-ntr-o scrisoare poţi să spui lucruri intime, care nu-s făcute să fie publice.” (Nicolae Breban)

   Absolut de acord. Prețuirea „de-o viață” a disidentului anticomunist Nicolae Breban, fost membru supleant al C.C. al P.C.R, pentru dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost un lucru intim, secret și nu ar fi trebuit să rănească ochiul public. Dar asta e – ghinion. Mort în decembrie 1989, destinatarul nu și-a putut „esprima” dezacordul, iar expeditorul „uitase” de răvașe, așa că „piratul” Alex Pantazi a avut noroc.

   „Tovarășei Elena Ceaușescu, neobositei Sale activități în slujba științei și umanizării relațiilor noastre socialiste, protectoare a Artelor, profundul omagiu al autorului, Nicolae Breban.”

   2013 – „Rugat fiind, i-am dat şi Elenei Ceauşescu o carte cu o dedicaţie scrisă în bătaie de joc, folosind eu atunci expresia ‘această protectoare a artelor’.” (Nicolae Breban)

   Rugat de cine? De Nicolae Pleșiță? „Nicule, dă-i și ei, că are doctorat.“ Rugat chiar de Nicolae Ceaușescu? „Tovarășe Breban, prețuirea dumitale pentru mine e, cum scriseși, de-o viață. Tovarășa Ceaușescu e tovarășa mea de viață. Așa că dă-i și dânsei o dedicație, fiindcă, așa cum a dovedit viața, viața la viață trage, și academician la academician.”

   Bănuiesc că toți ceilalți mâncători de rahat, imnologi și hagiografi impenitenți din Epoca de Aur Ceaușescu – una mai abitir decât Epoca lui Pericle, ni s-a spus – pot afirma azi cu mândrie că au mâncat rahat, așa, „în bătaie de joc”, fiindcă, de fapt, nu le place gustul rahatului. Preferă Türk lokumu sau Turkish Delight. Li s-a dat și din alea. Chiar și caviar. Restul populației, slăbuță la minte, cum o știm, nu s-a prins că maestrul făcea mișto de Ceaușești. Asta e – uneori, nici laptele nu se prinde.

   2024 – „Forța îi vine din anii grei ai dictaturii și ai cenzurii, când a rămas o voce a adevărului și a lucidității, a demnității și a curajului…” (Ioan-Aurel Pop).

    „Tovarășului Nicolae Ceaușescu, simbol și garanție a unei Românii comuniste, demne și libere în Europa, rolului Său istoric și sfînt, adîncul omagiu al autorului, care-i mulțumește fierbinte pentru apariția acestei cărți, Nicolae Breban.”

   Câți alți scriitori români s-au bucurat la vremea respectivă de editori și co-editori de prestigiul unor Nicolae Ceaușescu, Nicolae Pleșiță și Cornel Burtică? Hai, mai lăsați-mă cu ăia de la Gallimard, Palgrave Macmillan, Penguin Random House sau Mondadori.

   „În tot acest mecanism inefabil, istoria noastră este turnată în formă sintetică, este sublimată în esențe fine, devenind miracol explicat pe înțelesul tuturor. Toate acestea se petrec prin forța verbului lui Nicolae Breban, devenit nonagenar și înscris demult pe traiectoria eternității.” (Ioan – Aurel Pop).

   Amin!

2.Vechituri actuale…   

   De atâtea zecisme și postmodernități megalomanice, nu fracturismul ne pândește, ci fripturismul – singurul „ism” integrator, aproape globalizant.

   Cândva, dacă nu erai structuralist, nu erai nimic. Puțin conta că în afara unei cărți reper despre structuralism – datorată lui Virgil Nemoianu – și doxei câtorva puțini alți erudiți, majoritatea preopinenților ciripea cam după ureche. Damblaua noului roman – dacă nu scriai în linia Robbe-Grillet, Rebreanu să fi fost și tot erai expediat la „și alții”, alături de Aurel Mihale. Ce să mai spun de onirism? Nu dictai în somn, erai un conformist.

   Demersul regretatului Laurențiu Ulici de a împărți debuturile literare cărora le-a fost contemporan pe decenii a fost transformat cu timpul într-o caricatură greu de imaginat de critic. Mai subtilă – la început, grosolană – astăzi, o fraudă transforma întâmplări biografice în criterii de valoare. Etichete ca „șaizeciști”, „șaptezeciști”, „optzeciști”, „nouăzeciști”, „fracturiști” au început să sune ca treptele unei scări de valori.

   Azi nu mai contează prea mult nici măcar dacă ești… zecist. Ce importă este în ce an, în ce lună și mai ales în care parte a zilei ai apîrut (literar) pe lume. Dacă te-ai născut la răsăritul soarelui ești un adevărat Arnotean al zecismului. Apărut mai spre seară, nu poți fi decât un Gorica Pirgu al aceluiași frison. Plouă cu excomunicări fratricide – Viorel Padina nu mai este un poet excepțional, căci, cam slobod la gură, s-a pus rău cu „centrul”.

   Opera nu prea mai contează. Dacă nu ești declarat postmodernist, ai pus-o de mămăligă. Așadar, „mărunțeii” ca Philippide, Emil Botta, Stamatu, Doinaș, Stelaru, Caraion s-au chinuit degeaba. Înainte de a se căuta de talent, unii se duc la notarul de postmodernism și la felcerul de zecism. Cu patalamalele la mână, preiau frâiele armăsarului literar. După ce unui zecism i s-a opus un și-mai-zecism, iată că fracturismul pare să ia caimacul. Ni se spune că ar fi vorba de „o negație neoavangardistă a optzecismului”. Așa o fi, numai că tristihul „Sint atent cu tine, România/ îți introduc penisul meu lung și negru in gură,/ România” parcă e prea neo. Nimeni nu i-a mai pus în gură „României profunde” un asemenea calus. Asta zic și eu cenzură. Numai un poet, și încă unul dotat, ar fi fost capabil de așa ceva.

   În toiul atâtor delimitări, rândurile de față constituie o declarație de dragoste pentru o generație care m-a îngăduit și pe mine. O generație mai degrabă afectivă decât una strict biologică, mult mai cuprinzătoare decât un leat literar. Prudent ar fi să pomenesc doar de cei duși, fiindcă de uiți numele unui important poet în viață, ești mort. Dar cum poți fi prudentî dragoste? Ce noroc pentru literatura română că Ileana Mălăncioiu și Mircea Dinescu, Cezar Ivănescu și Angela Marinescu, Mazilescu și Robescu, Mihai Ursachi și Adrian Popescu, Prelipceanu și Flora, Gabriela Melinescu, Ion Mureșan și Vasile Vlad, Constanța Buzea și Ioan Alexandru, Brumaru și Foarță n-au scris terorizați de a fi zeciști și postmoderniști. Nu spun că sunt „mai mari” ca alții. Nu-i contrapun altora. Tot ce fac este să le rostesc numele. E de ajuns.

   Mă uit la o fotografie îngălbenită. Pitești – o grupă de grădiniță din anii â…50. Lângă mine, fața unui înger. Avea să devină un poet extraordinar, dar asta nu pentru că Daniel Turcea a fost „listat” printre onirici, ci grație harului său tulburător. O cultură nu poate fi suma unor nesfârșite delimitări fanatice, așa cum o civilizație nu este niciodată suma tuturor excluderilor și excomunicărilor imbecile. Privesc la titlul acestui editorial și trebuie să-mi cer iertare pentru tautologia pe care o conține, căci fanatismul este (și) unul din chipurile hidoase ale prostiei. De atâtea zecisme și postmodernități megalomanice, nu fracturismul ne pândește, ci fripturismul – singurul „ism” integrator, aproape globalizant.

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).