- La cărți, cetățeni!
Sub acest titlu salutam în urmă cu aproape cincisprezece ani apariția volumului de poezie Arme grăitoare al lui Emilian Galaicu-Păun. Am astăzi în față o versiune în engleză, datorată unei echipe coordonată de Adam J. Sorkin, unul dintre cei mai reputați traducători din română în engleză. Spun o versiune, căci cuprinsul celor două volume nu este neapărat identic.
Apărută la editura Deep Vellum, în Texas, traducerea este o performanță din mai multe motive. Primul dintre ele – valoarea autorului. Optzecistul basarabean pe care Al Cistelecan îl vedea ca pe „O trestie în vârful căreia e înfipt un cap de Christ romantic” este astăzi una din valorile certe ale literaturii române postbelice.
Poetul a ieșit învingător din pariurile, nu lipsite de capcane, propuse livrescului și intertextualismului, ludicului și paratextualului, amprentelor romantice și celor avangardiste, magmei mesianice sau imaginarului flamboaiant. Cistelecan adună într-o formulă excelentă vâna poeziei lui Galaicu-Păun: „Stihialitate dezlănțuită a imaginarului.” Aș adăuga doar – stihialitate construită și apoi controlată cu migală de cărturar benedictin.
Al doilea motiv al reușitei este truda pusă de traducători în găsirea echivalențelor celor mai bune, mai ales că, datorită structurii ei foarte complexe, pe nivele de semnificație, cu multiple trimiteri culturale și politice, poezia lui Galaicu-Păun este foarte greu de tradus. În Postfața volumului de acum aproape cincisprezece ani, Șerban Foarță scria pe bună dreptate: „Emilian Galaicu-Păun e, fără a fi propriu-zis ermetic, unul dintre cei mai dificili poeți ai noștri. Greu de spus în cîteva cuvinte cam ce și cine este.”
Poetul m-a rugat să citesc dactilograma volumului înainte de a da bunul de tipar. Comentariile mele au început printr-o mărturisire pe care am mai făcut-o public în câteva rânduri: sunt sceptic în privința traducerii de poezie. Este și motivul pentru care n-am făcut niciodată eforturi de a-mi vedea traduse cărțile, dar, firește, m-am bucurat când pagini din ele au fost traduse. Pentru mine poezia este atât de strict legată de limbă, încât mutată într-un alt lichid amniotic îmi pare cunoscută, dar ușor străină. Dacă nu știu nimic despre un poet tradus în română, îmi este mai ușor. Dacă știu, dacă l-am citit în original, încep să am și să pun întrebări, dar știu că, în majoritatea cazurilor, nu e din cauza nereușitei traducerii, ci din cauza mea. De aceea, nu propun nimănui o asemenea abordare, tot ce fac este să-mi recunosc o infirmitate, o greutate apăsătoare în a vedea la același nivel afectiv originalul și forma tradusă a unei poezii. Văd, de exemplu, truda și reușita din sang d’encre (unul din poemele emblematice ale lui EM.G.-P), dar rămân suspendat undeva între original și traducere, un șpagat de care este scutit cititorul de limbă engleză, dar necunoscător de limbă română: „neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar/întuneric, sub numele de cernoziom, așteptînd să răsară (de la răsărit) i-/luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,/tot așa ți se-arată vedenia: capul golit -e din interior, ca de halloween, iar fi creștetul capului/atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca/niciodată, cu care te bați în cap: băiețel-decrețel, după anul de naștere./-cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?”
vs.
„all your ancestors since way back when, each darker than other, grew nothing more than/darkness, under the name of blackest earth, waiting to see (like a candle in the east)/illumination rise. just as you strike a match to check that you haven’t forgotten a lit candle/overnight,/so the apparition reveals itself: its head empty, like a halloween pumpkin, and inside, from/the top of its head,/hanging like a hundred-watt bulb, the wonder-child, now extinguished, now more dazzling/than ever, going head to head with you: little no-nort boy, alive according to the year of his/birth./’what’s your name, miracle of the city-hall decree’?”
Cu atât mai mult m-au bucurat reușitele – deloc puține – din Canting Arms, găsirea unor soluții cu mult peste plauzibile. Adam J. Sorkin și Lidia Vianu sunt doi traducători versați și reușesc, în cea mai bună parte, să facă față elementului numit de Al Cistelecan „baroc vulcanic” din poezia lui Galaicu-Păun. Nu știu cum a funcționat echipa de traducători, dar am sentimentul că Sorkin e implicat și în traducerile pe care nu le semnează/co-semnează, fiindcă textele au o anume unitate stilistică. Altfel spus, neștirbind cu nimic meritele celorlalți traducători, cred că avem de-a face cu un Galaicu-Păun în variantă/interpretare sorkiniană – cu avantajele și „dezavantajele” ei. Traducătorul își asumă poetul, poetul își asumă traducătorul. Un pariu comun pe care amândoi știu că îl pot și câștiga, și pierde; împreună. E o fraternitate asumată cap-coadă.
Introducerea lui Ilya Kaminski ajută foarte mult, nu doar pentru că e vorba de un nume de succes, ci și pentru că-l plasează pe Galaicu-Păun cu exactitate și dibăcie – ca om și poet – pe o hartă altfel greu de descifrat – geopolitic, cultural și existențial – pentru mulți cititori americani. Și asta îndulcește, cumva, lungimea și detaliile cuprinse în unele dintre notele și comentariile de subsol. Ce vreau să spun este că, pe de-o parte, notele și comentariile de subsol pot ajuta cititorul să înțeleagă spre ce trimit unele aluzii/versuri/citate din poemele lui Galaicu-Păun, pe de altă parte pot răpi din misterul pe care orice poezie bună o poartă în ea. Un alt pariu care poate fi câștigat sau pierdut, în funcție de cine este cititorul. De când lumea – poetul e la mâna cititorului, nu invers.
Una peste alta, un bun cadou făcut cititorilor de limbă engleză, o reușită pentru care autor, traducători și editori merită felicitări.
- Manipulări antisemite
Nimic nu ajută mai mult manipulările decât educația precară a manipulaților. Nu mă dau în vânt după abțibildurile (bumper stickers) lipite pe bara din spate a autoturismelor, dar ăsta-mi place foarte mult: „If you think education is expensive, try ignorance!” Ce te faci, însă, cu cei trecuți prin tot felul de școli foarte scumpe, dar rămași tot troglodiți? Mă gândesc și la Maxine Waters, membră a Congresului american, care la doi ani după ce Putin ocupase Crimeea deplângea faptul că Putin invadase… Coreea?
În Park City (Utah) se desfășoară ediția din acest an a unui festival foarte cunoscut – Sundance Film Festival. Bun prilej, și-au spus unii, de a etala cunoștințe de „cultură politică” și sentimente antisemite; nu atât în sălile de cinematograf, cât pe străzi, căci acolo demonstrațiile sunt mai vizibile și mai populate. Unii dintre protestatari sunt convinși că Israelul și Gaza se află la Marea Neagră; alții habar n-au unde se află și cum se numește râul aflat în lozinca pe care o scandează – „From the River to the Sea/ Palestine will be free”; alții cred că între Gaza și Hamas nu există nicio legătură – „Hamas? Care Hamas?”; o demonstrantă recunoaște că nu știe ce înseamnă înscrisul de pe placarda pe care o ține în mână și mărturisește că i-a dat-o cineva; despre ostateci nici nu știu, nici nu sunt interesați să afle etc. Un vlăjgan cu ochelari și căciulă stil pilot e cel mai tranșant: „Statul Israel trebuie dizolvat”. Numai prostia și ura irațională n-au șanse să se dizolve. Rămâne un mister pentru mine, cum ar putea ele, oare, să contribuie la detensionare și/sau determinarea rezolvării unei situații tragice.
Cam același material uman va fi folosit și în multe dintre demonstrațiile pre-electorale din noiembrie. Vocația de manipulat vine în întâmpinarea intereselor manipulatorilor. La așa politică, așa cultură politică. Și invers. „Vivat academia, Vivant professors!”
Dorin TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).
Facebook
WhatsApp
TikTok
