- Gândirea mitocană sau o „chestie” numită Teodor Baconschi
Amestecându-se în clinciul în care se află încleștate două monumente ale neamului prost – Traian Băsescu și Marcel Ciolacu – finuțul Teodor Baconschi îi reproșează celui de-al doilea că i-a amintit celui dintâi „chestia cu Petrov”, chestie care, vezi bine, nu se face, căci, evident, pentru băsiștii „die-hard” a fi fost informator al Securității e doar, așa, „o chestie”.
Rasatul Baconschi are dreptate când scrie despre Ciolacu: „Nu poți însă modela un om de stat din aluat de covrigi și bacalaureat prin corespondență, așa cum nu-l poți transforma într-un interlocutor civilizat pe unul care, cu două decenii în urmă, juca table cu șoferii lui Adrian Năstase, în curte la sediul PSD din Kiseleff. Da, ăla de lângă ambasada rusă.”
Cel mai potrivit este să modelezi un om de stat dintr-un „Petrov” care se lăuda că, atunci când revenea în țară din misiuni marinărești, era așteptat de nimeni altcineva decât de generalul de Securitate Aristotel Stamatoiu – șef al serviciilor secrete între 1984 și 1990. Peste „Petrov“ mai torni (verb preferat al Epocii de Aur) și incendiul care s-a întins în portul Lyon pe trei kilometri, amănuntele oferite de fostul șef al navei românești despre cum au fost fraierite autoritățile franceze, scuturi bine shaker-ul Houdini, și ce torni (de data asta) în pahare este omul de stat cel mai bine modelat.
În anul 2012, ministrul de externe al României, Teodor Baconschi, îi cataloga drept „mahala ineptă” pe demonstranții care protestau în Piața Universității împotriva ineptei guvernări a PDL-ului. Ministrul era demis, în mod inept, printr-un scurt mesaj SMS, pe când se afla în străinătate reprezentându-și țara. Alt sectant băsist îi numea pe aceiași demonstranți „pegră”. Ăstuia nu i s-a trimis niciun SMS guvernamental, căci condamnase dictatura comunistă – inclusiv brațul ei ucigaș, Securitatea – sub „înaltul patronaj” al președintelui-informator „Petrov”, ilustrând astfel „excepționalismul” românesc. După ce instanța confirma cine era „Petrov”, băsistul cu pricina ne informa că nu contează, fiindcă Traian Băsescu „și-a depășit trecutul”. Nu preciza pe ce parte a carosabilului istoriei – pe dreapta sau pe stânga.
În 2017, scriam în Postfața cărții lui Radu Călin-Cristea „Împăratul cu șapcă – Regimul Traian Băsescu și elitele sale”: „Băsismul nu e tuse măgărească – în ciuda unor imense măgării pe care a fost clădit și consolidat. Nu e nici pojar, în ciuda fierbințelii spasmodice resimțite cândva la nivel național. Nu este o boală a adolescenței politice. Este maladia mutanților maturi.”
Există însă și minuni, așa că e posibil ca și Băsescu, și Ciolacu să-și depășească până și prezentul, nu doar trecutul. Și-atunci, Teodor Baconschi se poate trezi rămas singur-singurel în brațe doar cu viitorul. Deocamdată – adică în urmă cu vreo doi ani – Domnia sa declara: „Rămân băsist, cum mi s-a spus. Nu am de ce să mă dezic de preşedintele Traian Băsescu, un om de stat cu real talent, care a făcut mult bine României, în ciuda păţaniilor prin care a fost şi el nevoit să treacă”.
Încă o dată, limpede cleștar – „chestia” cu „Petrov” a fost o „pățanie” pe care dușmanii i-au băgat-o în raniță fostului președinte. Mârlani, ce mai încoace și încolo! Și, da, fără istoricul deceniu Băsescu, României nu i-ar fi putut băga nimeni pe gât atât de adânc Statul de Drept Preferențial sub pretextul întăririi Statului de Drept, de nimeni, nici măcar Statul Paralel/Statul Subteran nu-i mai poate scoate țărișoarei din esofag prăjitura cu pricina. O întrebare rămâne însă fără răspuns: „pățania” sau „chestia” cu elogierea unsuroasă a Elenei Udrea cine i-a băgat-o domnului Baconschi în palmaresul politico-diplomatic, fiindcă după ce nu l-a ajutat să devină europarlamentar, domnul Baconschi a „ras-o” pe doamna Udrea într-o postare furtunoasă pe Facebook, postare pe care – lipsit de „anduranța” pe care i-o recunoștea dnei Udrea – a șters-o de frica unor posibile voiaje pe sălile tribunalului? Dar, iată elogiul: „Eu, Elena, sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să faci eforturi monumentale ca să nu cazi sub farmecul tău, în calitate de coleg. Ești inteligentă, ești frumoasă, ești tenace, ai anduranță la mediul general dezgustător al politicii românești și nu te deranjează vecinătatea oamenilor de valoare, ceea ce înseamnă că vei putea face cu oricine echipe de valoare și PDL are probabil nevoie de acest lucru”.
- Bucuria ca muzică
Cred că numai cei care l-au ascultat pe Mozart cântând la pian pot spune ce înseamnă să cânți Mozart „în modul cel mai natural”, dar cum martorii acelui miracol au dispărut de mult, melomanului îi revine plăcerea de a își imagina acel „mod cel mai natural”. Ascultându-l pe Mao Fujita, la Kennedy Center, mi-am spus: „Acesta ar putea fi modul cel mai natural de a cânta Mozart.” Că nu există un asemenea unic mod o spune chiar Fujita într-un interviu realizat de Zsolt Bognár pentru „Living The Creative Life”, când mărturisește că înainte de a intra pe scenă nu știe încă modul în care va cânta – de fiecare dată improvizează, în funcție de cum simte sala, orchestra, lumina, clipa de viață. Numai că în spatele improvizației stă un număr enorm de ore de studiu.
Fujita vorbește despre „Kreisleriana” lui Schumann, despre câtă muzică, literatură și filosofie știa Hoffmann, despre Rahmaninov și japonezul Yashiro, despre cum câteva note comune devin motive diferite de la compozitor la compozitor. Scurtele exemplificări sunt savuroase luminând parcă profilul acestui pianist extraordinar, încă tânăr, 26 de ani, a cărui aventură într-ale muzicii a început la vârsta de 3 ani. Ascultându-l cântând Mozart înțelegi, încă o dată, că muzica e bucurie.
Unul dintre pianiștii preferați ai lui Tujita este Dinu Lipatti. Și pentru mine asta înseamnă foarte mult.
- Amintiri din antichitate
Liviu Georgescu (poet excelent, medic respectat, muzician, prieten loial și generos) ar fi împlinit 67 de ani. N-a fost să fie – s-a stins în urmă cu doi ani. Închid ochii și parcă-l văd explicându-mi ceva. Nu cred că atunci am înțeles foarte bine ce-mi spunea. Azi înțeleg.
Un dor de neînțeles
în fiecare seară
îmi car inima într-un lighean
o las la malul mării
ca să pot dormi liniștit
dimineața îmi iau inima înapoi
într-un coș de răchită
mi-o potrivesc la loc
de unde mi-am smuls-o seara
mă simt ca nou
doar seara mi se face un dor
de neînțeles
de mers la malul mării
(din ciclul death by invitation only)
- Alegeri, prieteni, emisari, „andrisanți” sau o fabulă adevărată în căutarea unei morale adecvate
Așa cum îmi promisese înainte de a pleca din București, Octavian Paler mă sună de la Boston. Una, alta; c-o fi, c-o păți. Îl întreb: „Papa Paler (sobrichet pe care i l-a dat Adrian Păunescu, pe când erau foarte apropiați), nu vii și la noi, mai spre Sud?”. „Vin, cum să nu vin?” A venit. A petrecut cu noi o săptămână. Ne-am plimbat, am vorbit, ne-am contrazis „ca pe vremuri”. Într-o seară i-am oferit o mică radiografie a felului cum credeam că se modificase felul său de a acționa și reacționa public, de la reticență și prudență, la discurs mai direct și implicare etc. Cum era un om al muntelui, l-am dus și la munte. Așezați pe o bancă pentru a ne trage sufletul, Papa Paler îmi spune: „Auzi, Dorine, mare bucurie mi-ai făcut cu locul ăsta. Azi noapte n-am prea dormit. Am tot răsfoit niște cărți din biblioteca ta și mai ales m-am gândit la ce mi-ai spus. Să mă fi schimbat eu oare atât de vizibil de când ne cunoaștem și până acum?” „Yes, Sir.” A acceptat constatarea mea? Nu sunt sigur, dar n-am nicio îndoială că nu mă înșelasem.
A doua zi, la micul dejun, mă întreabă dacă n-aș putea aranja să fie primit undeva, la Casa Albă sau la Departamentul de Stat. Are și el de spus, de transmis câteva lucruri. Timpul pentru obținerea unei asemenea întâlniri e foarte scurt. Alcătuiesc o scurtă prezentare a oaspetelui pentru a susține cererea de a fi primit. Printr-un contact de nădejde, reușesc să obțin o întâlnire la Subsecretarul de Stat Lawrence Eagleburger care e pe cale de a deveni Secretar de Stat prin plecarea lui James Backer. Discuția decurge bine, dar Eagleburger este vădit iritat de stilul cam eseistic al lui Paler. Împinge firul comunicării spre lucruri mai direct spuse: Ce vreți să faceți? Cum și cu cine? Ce putem face noi? Etc. Am văzut de la bun început că avea pe birou o mapă în care, eram sigur, avea și note luate în timpul altor discuții de același fel. Întrebările lui dovedeau că înțelege bine vânzoleala pre-electorală din România. La final, s-a ridicat cu greu – era deja bolnav și folosea un baston – i-a mulțumit lui Paler pentru vizită și a adăugat: „Sper că nu vă supărați dacă domnul Tudoran mai rămâne pentru un minut”.
Am rămas. Eagleburger a ridicat mapa de pe masă și, fluturându-o, mi-a spus cam așa: „Știi că ai ușa deschisă la mine, dar te rog să le explici prietenilor dumitale că noi, administrația, putem să acordăm sprijin, ajutor, dar ce nu pot eu să fac este să pun în avioane zece, douăsprezece milioane de americani și să-i trimit în România ca să voteze cu cine trebuie…”
În mașină, spre casă, Paler mă întreabă de ce m-a oprit Eagleburger. „Nimic, important”, îi răspund. Evident, nu mă crede și pare indispus. După cină, ne plimbăm în păduricea din apropierea casei. Îi mărturisesc ce mi-a spus Eagleburger. La plecarea spre România, între două îmbrățișări, mă întreabă: „Dorine, și eu ce crezi că ar trebui să le spun alor noștri?” „Cine sunt ai noștri, ‘Papa Paler’? Și de ce?” Nu știe dacă vorbesc serios, sau dacă glumesc. Nici eu nu știu, deși am o bănuială.
Au trecut de atunci 35 de ani. De fiecare dată când vin alegeri știu sau măcar bănuiesc cine nu sunt ai noștri, dar mă întreb ce-l întrebam pe Octavian Paler. Cât privește avioanele care să poarte milioane de americani în România sau milioane de români în America spre a vota „cu cine trebuie”, cred că și domnul Dragoș Sprânceană a aflat că e o poveste de adormit candidații.
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și nu numai…
Facebook
WhatsApp
TikTok
