1.Independența morală
Examinându-și trecutul politic (anii ’40-’50), Revel mărturisește că rămâne pentru el o enigmă cum de a putut să stabilească o etanșeitate atât de eficace între inclinațiile sale de stânga și „presiunea comunistă atât de puternică pe atunci”. Când se hotărăște să scrie despre misterul cu pricina este convins că a atins nivelul de detașare definit de Albert Thibaudet în a sa La Campagne avec Thucydide: „Singurul indiciu că ne stăpânim pasiunile este acela că vorbim despre ele fără pasiune”. Revel se înșală, căci pasiunea nu a lipsit niciodată din scrisul său. Ce a lipsit din analizele sale cele mai importante a fost patima.
Pentru Revel, noțiunea de renegat este de esență comunistă. „Ca atâtea altele”, scrie el, „a fost ingurgitată și asimilată de necomuniști.” A-i refuza individului dreptul de a gândi nu constituie pentru Revel decât „a întoarce spatele chiar rațiunii de a fi un «om de stânga»”. În opinia sa, nu el a cotit-o, părăsind stânga, ci lumea însăși a înregistrat o schimbare de direcție lăsând dogmele și bigoții lor într-un ofsaid evident.
Ce nu a putut negocia omul de stânga Revel cu o stângă tot mai fascinată de comunism a fost independența morală. „Când corectarea unei erori”, scrie el, „devine trădarea unui clan, ne găsim de fapt de partea extremei drepte. Oroarea pe care mi-a inspirat-o întotdeauna acest tip de sacrificare a independenței morale m-a împiedicat să ader la comunism sau să devin un «tovarăș de drum», chiar și în epoca în care am văzut lumea traversată de marxism, iar jumătate din prietenii mei erau în posesia carnetului de membru sau erau triști că nu puteau să intre în posesia lui.” Acolo unde Charles Péguy spune: „Nu vom ști niciodată cât de mult a putut frica de a nu părea suficient de «de stânga» să-i împingă pe francezii noștri să comită atâtea lașități”, Revel răspunde: „De fapt, știm foarte bine. Bilanțul e ușor de făcut. Dar, chiar și după prăbușirea comunismului în Est și eșecul socialismului în Vest, stânga a știut să vegheze, cu o pasiune lipsită de orice scrupul, ca bilanțul să nu fie făcut public”.
La nivel strict cultural, Revel resimte divizarea stângii în două personaje incompatibile unul cu celălalt: „stânga doctrinară și politică” și „stânga organizată într-o coterie intelectuală”.
În 1957, François Furet le sugerează directorilor lui France-Observateur, Claude Bourdet şi Gilles Martinet, să-i încredinţeze pagina de cultură lui Revel. Rememorându- şi întâmplarea, Revel consideră că fusese „o nebunie”, căci, printre altele, „nici cei care conduceau revista, nici cititorii ei nu vedeau incompatibilitatea între învolburările lor culturale şi filosofia de bază a stângii”.
Măcinat de antipatia și dezacordurile politice dintre Bourdet și Martinet, grupul de la France-Observateur se destramă. Revel demisionează în primăvara lui 1963. Spre toamnă, redactorul șef al lui Figaro littéraire, Pierre Mazars, îl ia prin surprindere: „Ați avea vreo obiecție de principiu să colaborați la Figaro littéraire?”
Peste mai bine de trei decenii, Revel mărturisește amuzat: „Spre propria mea surpriză, nu am simțit ridicându-se în mine nicio «obiecție de principiu». Cu numai un an înainte aș fi refuzat categoric să colaborez la o revistă de dreapta. Dar, după ce văzusem la France-Observateur, sistemul meu de imunitate slăbise”.
În plus, așa cum recunoaște, prezența printre colaboratorii eclecticului Le Figaro littéraire a unei personalități de stânga ca Jean Guéhenno avea să-i ușureze lui Revel îndoielile tranziției.
(11 august 2010)
- Arcul cu două corzi
Așa cum acceptă că nu există incompatibilitate între geniu și lipsă de caracter, Jean-François Revel constată că există și eroi lipsiți de cap politic. Unul dintre personajele care îl conduc la această concluzie este Gilbert Renault. Cunoscut sub pseudonimul de război „Colonelul Rémy”, Renault a fost unul dintre oamenii „grație cărora Franța a încetat să mai fie o țară ocupată în 1944”.
Apropiat al generalului de Gaulle, atât în timpul rezistenței, cât și după război, Renault sfârșește sărac, în 1984, în totala dizgrație a gaulliștilor – atât a celor ce lucraseră ca subordonați ai săi pe când Colonelul Rémy era o figură legendară a rezistenței, cât și a celor care, în 1947, intraseră în RPF (Rassemblement du Peuple Français), formațiunea fondată de general și în care colonelul deținuse funcții-cheie.
În 1950, fostul șef al rețelei de informații numărul doi din timpul rezistenței, „Confrérie Notre-Dame”, publica în hebdomadarul Carrefour un articol care nu avea cum să le cadă bine politic generalului și admiratorilor săi necondiționați. La 11 aprilie 1950, Jean Galtier-Boissière, fondator și director al publicației Le Crapouillot, notează într-o pagină de jurnal: „Articol senzațional al Colonelului Rémy în Carrefour, în care numărul unu al Rezistenței cere eliberarea lui Pétain și declară: este ce a vrut generalul de Gaulle să spună când, într-o seară, pe când îi vorbeam cu amărăciune despre mareșalul Pétain, mi-a răspuns «Nu uitați – arcul Franței are întotdeauna nevoie de două corzi. În iunie 1940, i-a trebuit, în aceeași măsură, atât coarda Pétain, cât și coarda de Gaulle».”
Nici Revel, nici alții nu au avut vreo îndoială că Renault spunea adevărul, dar lipsa de tact politic a marelui erou avea să ia multă lume pe nepregătite. În 1950 era prea devreme pentru asemenea mărturisiri, ca să nu mai spun că pentru cultul personalității creat în jurul lui de Gaulle o asemenea indiscreție nu are cum fi decât întotdeauna inoportună.
Până la tristul sfârșit al vieții sale, Renault nu a mai găsit pe nimeni gata să-l asculte. Nici măcar pe prietenul său Revel, pe care, odată ajuns director al celebrului Express (1978), l-a rugat în repetate rânduri să-i pună la dispoziție câteva pagini de revistă.
„De fiecare dată când revenea – notează Revel în paginile sale de jurnal – îi explicam cu toată blândețea de care eram în stare că, înainte de orice, o publicație trebuie să se ocupe de subiecte actuale, dar, într-o bună zi, nu voi uita să atest în scrierile mele personale că nu mă îndoisem de sinceritatea și acuratețea mărturiei sale – ceea ce și fac aici.”
Slabă consolare pentru Renault; cumplită nedreptate față de Rémy.
Dincolo de concluzia că, într-un caz pierdut din start, încercările obsesive de „a face lumină” nu pot sfârși decât în chip tragic, mărturisirile lui Revel despre Renault/Rémy conțin și o notă ceva mai amuzantă. Deși se referă la o chestiune franceză, nota se aplică și altor popoare lovite de o stranie mințire de sine: „Ajunsese să se autoconvingă că toți francezii, fiecare în felul său, fuseseră niște rezistenți /…/ Avea lacrimi în ochi, când pleda pentru această unanimitate națională/…/ Era atât de incapabil să accepte ideea că fie și un singur francez ar fi putut sacrifica interesele sărmanei patrii în favoarea inamicului, încât, contrazicându-l, riscai să-l faci să izbucnească în lacrimi.”
De câte corzi are nevoie, simultan, un arc, știu doar arcul și arcașii. Câte coarde încap în politică, știu doar cei care pun batista pe țambal. Sau o iau. Totuna.
(12 august 2010)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
