- Arta înmormântărilor
Duminica trecută s-au împlinit cincizeci de ani de când, în ediția sa din 4 iunie 1956, The New York Times publica fragmente ale raportului secret prin care Hrușciov acuza cultul personalității și crimele lui Stalin. În aceeași săptămână, la Londra, The Observer tipărea documentul in extenso. Sursa care a pus la dispoziția presei faimosul document s-a aflat în conducerea de vârf a Partidului Comunist Polonez. Reacțiile comuniștilor occidentali față de rechizitoriul întocmit de Hrușciov lui Stalin aveau să-i ofere lui Jean-François Revel un extraordinar prilej de evaluare a stadiului în care se aflau nu doar câteva partide comuniste ale lumii libere, dar și mulți oameni pretins liberi. Una din comparațiile pe care autorul Tentației totalitare le face cu amuzament este cea între Partidul Comunist Francez și Partidului Comunist Italian.
Palmiro Togliatti, pe ale cărui mâini Revel crede că vede mai mult sânge decât pe cele ale lui Maurice Thorez, are inteligența de a nu se adăuga corului ce declară drept un fals documentul prezentat de The New York Times și The Observer. Mai mult, nu folosește paginile ziarului de partid, L’Unità, pentru a da un interviu, ci optează pentru un ziar necomunist ca Nuovi Argomenti, numărul pe mai- iunie 1956.
Partidul Comunist Francez neagă, pe de-o parte, autenticitatea raportului Hrușciov, iar pe de altă parte, organizează cel de-al XIV-lea congres în timpul căruia, printr-o moțiune, condamnă cultul personalității. „Dar”, notează Revel, „dacă cineva ar fi întrebat cine a profitat de acest cult, nimeni nu ar fi avut curajul să-i numească pe Maurice Thorez și pe a sa autoritară și vociferantă Jeannette Vermeersch”.
Revel constată că diferența de stil în administrarea crizelor va continua după dispariția lui Togliatti și Thorez. În vreme ce urmașul celui dintâi, Enrico Berlinguer, se va dovedi chiar mai îndemânatic decât predecesorul său, Georges Marchais se va scălda în toate bălțile ridicolului. Confruntat de către Revel și Branko Lazić cu probe irefutabile de a fi colaborat în timpul ocupației cu naziștii, Secretarul General al PCF neagă totul și amenință cu intentarea de procese aberante.
Pentru unii, acceptarea adevărului se dovedește un examen terifiant. Fără să știe că Pierre Courtade (pseudonim de luptă Goriot) era comunist, și încă unul fanatic, Revel se împrietenește cu el în timp ce activau în Rezistența franceză. După război, Courtade devine redactor-șef al hebdomadarului Action și apoi al ziarului L’Humanité. În 1956, reabilitarea lui László Rajk (executat în 1949, după un proces trucat) îl afectează profund pe Courtade. Revel îl întâlnește cu puțin timp înainte să moară. Răvășit – psihic și fizic – Courtade îi spune lui Revel: „Cum vrei să mă mai privesc în oglindă, după ce am scris cincizeci de articole spre a susține că Rajk era vinovat?”
Totuși, fanatismul lui Courtade se dovedește mai puternic decât remușcările temporare. Nu va părăsi partidul, așa cum aveau să o facă Annie Kriegel și Pierre Daix. „Comitetul central”, notează Revel, „îi va organiza funeralii grandioase, de felul celor rezervate demnitarilor săi eminenți. Arta înmormântărilor este una din cele în care Partidul a excelat.”
După ce a cooptat prin utopii aiuritoare, s-a impus prin crimă și s-a compromis prin fanatism, arta în care continuă să exceleze Partidul este cea de a se preface mort. De aceea, oricât de grea i-ar fi țărâna și oricât de multe asigurări ne-ar da zicerea potrivit căreia mortul de la groapă nu se mai întoarce, mortul acesta chiar asta face – se tot întoarce. Formele în care se reîntrupează nu sunt cu nimic mai puțin amenințătoare decât fantasmagoriile sângeroase cărora li s-au livrat și atâția oameni altfel „de bine”.
(5 august 2010)
- Logica minciunii totalitare
Campaniile de reabilitare a pozițiilor politice aberante îmbrățișate de Sartre (personaj pentru care Revel a nutrit un dispreț constant și profund) i-au prilejuit autorului Tentației totalitare comentarii dintre cele mai tranșante. Amintind că Sartre nu putea alege un moment mai prost de a deveni „tovarăș de drum al comunismului internațional” (Congresul Mondial al Păcii, Viena, 1952) decât clipa în care Slánský și alți unsprezece „trădători” erau condamnați la moarte de autoritățile comuniste de la Praga, după un proces firește trucat, lui Revel nu avea cum să-i scape că, în cartea sa despre Jean Genet, Sartre considera legală condamnarea la moarte a lui Buharin, despre care scria că, „în mod obiectiv”, fusese „un trădător”. Afirmația este considerată de Revel o cădere în cel mai sinistru „jargon totalitar”.
Logica stupefiantei înțelegeri pe care Sartre o arată unor ucigași de tip Mao și Castro ori unor grupuri teroriste gen Baader-Meinhof și Brigăzile roșii, Revel o găsește într-o declarație făcută de Sartre, în 1973, pentru publicația Actuel: „Un regim revoluționar trebuie să se debaraseze de un anumit număr de indivizi care-l pun în pericol, și eu unul nu văd un altfel de mijloc decât moartea.”
Tot în 1973, într-un articol intitulat „Elections, piège à cons” (Alegeri – capcană pentru tolomaci), Sartre preia unul din sloganurile mișcărilor din mai ’68. „Cu toată forța gândirii sale”, scrie Revel despre Sartre, „el îmbrățișează principiul după care revoluția trebuie înfăptuită de o elită de profesioniști.” Revel readuce în pagină și extrase dintr-un articol anterior celui din Actuel. Textul este dedicat de
Sartre semnificației raportului lui Hrușciov și este publicat chiar în timpul revoluției maghiare, la 11 noiembrie 1956, în L’Express. Iată un citat ales de Revel: „Enorma eroare a fost probabil raportul lui Hrușciov, căci, după opinia mea, denunțarea publică și solemnă, expunerea detaliată a tuturor crimelor unui personaj sacru, care a reprezentat atât de multă vreme regimul, este o nebunie, atâta vreme cât o asemenea franchețe nu e garantată de o prealabilă și considerabilă ridicare a nivelului de trai al populației.”
Esența bestială a raționamentului sartrian îi oferă lui Revel șansa unui comentariu necruțător: „După Sartre, conștiința umană suportă cu seninătate revelarea crimelor comise de un șef de stat odată ce a avut loc o «ridicare prealabilă și considerabilă a nivelului de trai». Păcat că maestrul nu a fixat cu mai multă exactitate venitul anual pe cap de locuitor, venit de la care se poate exercita indignarea față de genocid. 6.000 de dolari per capita? 4.500? 11.375? Înainte sau după impozit?”
Dincolo de vina individuală, Revel pune în discuție o vinovăție mult mai complicată: „Sartre a fost întruchiparea dezastrului cultural francez de după război. Oare de ce scriitorul francez cel mai reprezentativ al anilor 50’-60’ a urât libertatea, tocmai el, filosoful libertății? Oare de ce acest gânditor atât de inteligent a acceptat, tocmai el, noaptea intelectuală? Oare de ce fondatorul faimoasei reviste Les Temps Modernes a adulat utopiile învechite și ucigașe ale unor timpuri revolute? Oare de ce acest gânditor atât de ager, acest revoltat atât de suspicios a fost un asemenea nătărău păcălit de secolul nostru plin de înșelăciuni? În loc de a escamota aceste realități, ar fi mai bine să încercăm să le explicăm. Fiindcă problema nu este doar aceea a aberațiilor unui om, e problema unei întregi culturi.”
Revel acceptă cu îngrijorare că talentul nu este incompatibil cu imoralitatea. Dar când scrie: „S-a observat deseori: Franța este cea mai revoluționară dintre țările conservatoare. E un răzvrătit paralitic.” Îngrijorarea este de o cu totul altă magnitudine. Aș numi-o îngrijorare patriotică.
(6 august 2010)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA
Facebook
WhatsApp
TikTok
