- Jacques Séverin și Căpcăunul Mizantrop
Caracas, august 1974… Jean-François Revel îl întâlnește pe Carlos Rangel. Așa cum mărturisește, Revel va lega cu sclipitorul gânditor venezuelan „o puternică prietenie personală și o frăție intelectuală”. Cu o modestie nu tocmai comună intelectualilor, Rangel îl roagă să se uite peste câteva pagini. Ajuns la Paris, Revel realizează că are în mâini miezul de foc al unei analize extraordinare. Coordonator al unei ediții la editura Robert Laffont, îi oferă imediat un contract lui Rangel. Așa se explică cum celebra Del buen salvaje al buen revolucionario a apărut pentru prima oară (1976) în franceză – Du bon sauvage au bon révolutionnaire – și nu în spaniolă.
Paris, 1952… Sub pseudonimul Jacques Séverin, Revel publică în Esprit un rechizitoriu extrem de dur și de bine documentat la adresa sistemului naționalist mexican. Cum Octavio Paz se află în acel moment la Paris ca atașat cultural în cadrul ambasadei, guvernul mexican este absolut convins (și absolut aiurea!) că trădătorul ce a scris articolul nu poate fi altcineva decât Octavio Paz. Acestuia îi trebuie un efort uriaș spre a-și dovedi nevinovăția. În ce-l privește pe cel ce devenise bunul său prieten, după 42 de ani de la acel episod amuzant Revel îi spune lui Paz: „Cum tot ai reușit să te descurci, trebuie să-ți mărturisesc că relatarea ta mă umple de bucurie. Ce ar putea fi mai flatant pentru mine decât să aflu că guvernul mexican a atribuit paternitatea unuia din textele mele de tinerețe unui viitor laureat al premiului Nobel?”
Paris, iunie 1994… Ministrul francez al Afacerilor externe, Alain Juppé, organizează un dineu în onoarea lui Octavio Paz, laureatul Nobel pentru literatură din 1990. Revel se află printre invitați: universitari, filosofi, diplomați, sociologi și jurnaliști. Spre stupefacția sa, mai toți invitații vorbesc cu un aplomb de mari experți despre America latină și niciunul nu pare interesat de ce ar avea de spus despre continentul său cel care a scris Labirintul singurătății și Căpcăunul filantrop. Jenat de aroganța colectivă a experților și la îndemnul lui Alain-Gérard Slama, cunoscut istoric și jurnalist francez, Revel îi pune lui Paz o întrebare referitoare la unele dintre evenimentele zilei în Mexic. Revel nu e deloc surprins să vadă că asistența nu e prea entuziasmată de răspunsul lui Octavio Paz, căci luciditatea este rareori binevenită printre experți.
Ottawa, 3 mai 2006… Iau micul dejun cu RWS la Fairmont Château Laurier. Știind că am privilegiul să-l cunosc pe Revel, RWS îmi spune: „Nu știu dacă acesta este cel mai potrivit moment pentru tine să afli, dar trebuie să vezi ziarul.” Apoi îmi dă pagina de necrologuri a ziarului The Globe and Mail. O deschid și simt cum mă clatin. Știam de ceva vreme, chiar de la el, că Monsieur Revel nu se simte tocmai bine, dar nu există nicicând „cel mai potrivit moment” ca să afli de dispariția unui gigant ce te-a onorat cu prietenia sa.
Washington, 8 mai 2006… După trei săptămâni de absență, mă aflu din nou în biroul meu și am în față șpalturile numărului din democracy-at-Large dedicat Americii latine. Îmi este imposibil să scot numele lui Jean-François Revel din caseta comitetului de redacție. Explic redactorilor revistei că Revel trebuie să fie cu noi în această ediție a revistei. Dragostea sa pentru acest univers, profunda cunoaștere a acestei lumi fascinante, în misterele căreia m-a introdus cu tact și fermitate, sprijinul său de neclintit pentru analiza lucidă a realităților latino-americane constituie pentru mine o moștenire fără preț. (3 august 2010)
- Oportunismul exterminator
Aflat în Ciudad de México (Distrito Federal) încerc să iau urma unor umbre. Una din ele este Luis Buñuel, ucis de o ciroză hepatică în această metropolă imensă în 1983. Caut în zadar atmosfera de la restaurantul Ambasadorii, unde nedespărțiții Buñuel și Jean-François Revel au răpus nenumărate sticle de „Mandarin, Clacquesin și alte Amer Picon”, aperitive franceze la modă prin anii ‘50. Există o pauză de 14 ani în creația celebrului regizor spaniol – între 1933 și Grand Casino (1947) –, tăcere întreruptă, spune o notă, doar de compilații făcute pentru Muzeul de Artă Modernă din New York, cum ar fi Vaticanul lui Pius al XII-lea (1940).
Las Hurdes (1933), cunoscut și sub numele de Tierra sin Pan (Pământ fără pâine), este un documentar extrem de dur despre viața mizerabilă a unor țărani dintr-o regiune a Spaniei uitată și de Dumnezeu și de generalul Franco. Acestuia din urmă, Buñuel i-a fost un dușman constant. Atât de înverșunat, încât regizorul a fost acuzat că, spre a dramatiza ce era și așa mai mult decât dramatic, ar fi falsificat una din scenele filmului: o capră care alunecă și cade de pe un vârf de munte a fost de fapt împușcată de unul din membrii echipei de filmare. Proba ar constitui-o fumul datorat unui foc de armă, vizibil în partea dreaptă a ecranului.
Directorul de fotografie al documentarului a fost Eli Lotar, fiul înstrăinat al lui Tudor Arghezi. În 1960, Revel îl întâlnește pe Lotar într-un sfârșit de săptămână în casa celebrului fotograf Henri Cartier-Bresson din Saint-Dyé-sur- Loire. Lotar evită să vorbească despre Buñuel, o tăcere ce stârnește amintiri.
Reîntors la Paris în primăvara lui 1951 pentru lansarea lui Los Olvidados (Cei uitați), film ce îl readuce pe Buñuel în atenția criticii și a publicului, spaniolul se reîntâlnește cu legiuni de prieteni ai unei tinereți de o boemie legendară. Refuză însă să-l vadă pe Lotar. Fiul lui Arghezi se face vinovat de un păcat mortal – realizase câteva fotografii și scurt metraje pentru Planul Marshall.
Renegarea lui Lotar de către Buñuel îl trimite pe Revel cu ani în urmă, când ambasadorul sovietic în Mexic – țară unde Revel lucra la Institutul Francez – îi expediază o copie a documentarului Căderea Berlinului. Faimosul trio Buñuel-Custodio-Revel se cufundă în scaunele intimei săli de proiecție de la Paseo de la Reforma.
La sfârșitul filmului, părerile lui Revel și Buñuel sunt diametral opuse. Primul consideră pelicula un produs hilar, vehicul greoi al propagandei staliniste. Buñuel pare căzut într-o transă admirativă și murmură la nesfârșit: „Este foarrrte frumos; foarrrte, foarrrte frumos”. Deși asemeni lui Buñuel, „tovarăș de drum” al Uniunii Sovietice, Álvaro Custodio e mai aproape de părerea lui Revel.
Povestind acest episod la un sfert de secol de la derularea lui, autorul Absolutismului ineficace nu-i reproșează neapărat lui Buñuel că în anii Războiului Rece s-a aflat de partea Moscovei. Ce i se pare cu adevărat de neiertat este abdicarea de la orice independență estetică.
Și atunci, cu ce drept îl reneagă Buñuel pe Eli Lotar? Cu dreptul „oportunismului exterminator” pentru care, ne reamintește Revel, intelectualii sunt foarte dotați. Și cu dreptul ce face posibilă coexistența între geniu, lașitate și neghiobie în persoana unuia și aceluiași artist, chiar și atunci când e vorba de un Picasso.
Când Buñuel îi spune lui Revel că Lotar lucrează pentru Planul Marshall și asta sună în gura spaniolului ca „echivalentul moral” al lui „face parte din Gestapo”, Revel simte apropierea unei prăpăstii. Există întotdeauna ceva „pe sfârșite” – o dragoste, o aventură artistică, o prietenie. Oportunismul exterminator grăbește asemenea sfârșituri și le dă un gust teribil de amar. (4 august 2010)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
